Sergiu Nicolaescu a fost, fără doar și poate, cel mai redutabil producător de istorie populară în limbaj cinematografic. Nici o epocă istorică nu i-a scăpat ca regizor: antichitatea („Dacii” – 1967), evul mediu („Mihai Vitezul” – 1970, „Nemuritorii” – 1974, „Mircea” – 1989, , „Coroana de foc” – 1990), epoca modernă („Pentru patrie” – 1978, „Ultima noapte de dragoste” – 1980, „Carol I” – 2009, „Triunghiul morții” – 1999) și istoria contemporană („Cu mâinile curate” – 1972, „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” – 1972, „Ultimul cartuș” – 1973, „Un Comisar acuză” – 1974, „Revanșa” – 1978, „Capcana mercenarilor” – 1980, „Întâlnirea” – 1982, „Noi cei din linia întâi” – 1986, „Oglinda. Începutul adevărului” – 1993, „15” – 2005, „Supraviețuitorul” – 2008). Are și niște filme, jalnice, despre zilele noastre.

Simpla cronologie arată că 1989 nu a fost un an de ruptură, iar filmele mențin în conținut, indiferent de epocă, tonul naționalist-eroizant. S-a vorbit mult despre contribuția popularului regizor la propaganda comunistă. Într-adevăr, Nicolaescu, un protejat (după cum povestesc foștii nomenclaturiști) al lui Ion Gheorghe Maurer și al altor demnitari comuniști, a fost util regimului prin aceea că traducea în limbaj accesibil și poveste captivantă episoade din versiunea național-comunistă a istoriei noastre. Având în vedere frecvența obsesivă cu care apare în documentele Secției de Propagandă a CC solicitarea de a transpune pe înțeles discursul oficial înțelegem mai bine cât de important era un regizor ca Nicolaescu. Evenimentele și personajele ilustrate în filmele sale reprezentau, nu întâmplător, și elementele cele mai exploatate din „epopeea națională” canonizate în discursul naționalist. Sergiu Nicolaescu reprezenta în lumea cinematografiei acel tip de naționalism sincretic, care combina elementele istoriografiei romantice, cu istoria de lemn comunistă și