„În mâinile tale“
de Flori Bălănescu, Editura Blumenthal
Proză confesivă topită în reţeaua jurnalului intim – în acest gen literar de graniţă ar putea fi regăsită cartea lui Flori Bălănescu, „În mâinile tale“ (Ed. Blumenthal, 2012). Cuprinsul e traversat de notaţii social-culturale (fără elementul central al jurnalului, datarea precisă), atunci când nu abundă în lirism pur în destule pagini dintre cele 236, câte îi alcătuiesc întregul ca poveste de viaţă abil ţesută în rama prozei artiste, nu mai puţin autenticizate de un furor al spunerii exemplare. Istoric de profesie (este cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, şi se ocupă inclusiv de ediţia publicisticii lui Paul Goma), Flori Bălănescu este o natură complexă, spirit polemic şi analitic în acelaşi timp, capabilă de plonjeuri în poeticitatea textului, dar şi de texte-revanşă, unde pamfletul virulent îşi dă mâna cu corozitivitatea în stare pură. Este, cu o expresie frustă, olteancă de nevindecat, cartografă sentimentală a locurilor natale, (Coşovenii, ca axis mundi), dar şi sinteză de „femeie şi copilă, de emancipată închipuită şi fecioară“, cu amintirea caldă a copilăriei cu gust de porumbe vindecătoare şi miros de proor proaspăt. Dar şi un tip de Penelopă contemporană, asaltată de „peţitori“ ai memoriei amputate, ce amână strategic finalul poveştii. Paginile cărţii alternează luări de poziţie pe baricadele unui rigorism moral cum rar poţi vedea în publicistica... feminină, cu notaţii care ţin de afectul intim, unde predomină sentimentul greu al iubirii, exprimat în propoziţii aforistice de genul: „Când o face numai din plăcere sau obligaţie e femeie, când iubeşte este o mărturisitoare. Iubirea face diferenţa“. Însă ar fi prea puţin dacă volumul ar fi presărat doar cu asemenea panseuri, neîndestulător în raport cu spiritul fecund al autoarei şi sărac pentr
