Era repede de aşteptat. Nu moartea lui Sergiu Nicolaescu, ci campania naţională de mâncat rahat cu apă rece. Ca de fiecare dată când mai moare o personalitate, în România, se lansează isteria înşiratului fecalelor pe pereţi.
La scato-concursul naţional s-au înscris pe rând analişti, editorialişti, jurnalişti, băgători de seamă mereu prezenţi prin studiouri tv, comentatorii de serviciu pe forumuri şi mulţi alţi specialişti de ocazie în cinematografie, istorie, psihologie, sociologie, antropologie, manipulare, ştiinţele comunicării, teologie, istoria religiilor şi a trasului cu pistolul. Iar lista poate continua, la nesfârşit. Totul ar fi fost normal, dacă psihologii nu ar fi discutat despre tehnica apăsării pe trăgaci, antropologii – despre viteza cu care se succed cadrele unei pelicule, sociologii – despre traveling (n.a. – Procedeu de filmare folosindu-se un aparat mobil – nu de alta, dar ar putea să confunde unii cu ceva călătorii) etc.
Şi, cel mai grav, acest concurs de mâncat cu polonicul nu ar fi existat dacă unii analist-comentatori şi jurnalişti, care s-au visat într-o noapte deţinătorii adevărului absolut, nu s-ar fi apucat să îşi vomite ei frustrările, împroşcând cu noroi în dreapta şi în stânga şi vărsându-şi fierea neputinţei şi necunoaşterii în foile tipărite şi URL-urile lor.
De două zile, zona mediatică pute de păreri care mai de care mai “docte”. Se lansează opinii “savante”. “Erudiţii” de serviciu ne sufocă cu teoria băţului de chibrit. Ies “la iveală” informaţii “exclusive”, lucruri necunoscute “profanilor”. “Lasă, că ştiu eu, mai bine decât voi, viermilor”. Cum e cazul unui analist care susţine că filmele “Dacii“, “Mihai Viteazul” şi “Mircea” sunt “unele dintre cele mai odioase producţii ale propagandei naţional-comuniste” şi “gunoaie cinematografice”. Nu este vorba despre CTP, care are habar de cinematografie, măcar ca cinefil ş
