Nu imi amintesc de vreun alt eveniment din istoria recenta care sa imi fi produs o repulsie mai viscerala decat scandalul iscat in jurul incinerarii lui Sergiu Nicolaescu.

Moartea regizorului si comentariile care i-au urmat au mai fost cum am mai fost. Mi-a fost extrem de greu sa scriu macar si un singur cuvant despre ce a insemnat cineastul pentru filmul romanesc (si nu numai). Motivul principal a fost ca prea se incordasera toti nervii, prea latrau la fiecare colt de studio toate extremele, ca sa mai curga inca o opinie.

Isteria declansata insa odata cu incinerarea lui Sergiu Nicolaescu, aparitia plangerilor la tribunal, reactia Bisericii Ortodoxe Romane pe marginea subiectului si nasterea rapida si fara numar a copiilor nelegitimi ai regizorului spun totul despre noi mai mult decat oricare alt film realizat pana acum.

Reactiile provocate de cenusa lui Sergiu Nicolaescu nu isi gasesc asemanare decat in punctul cel mai intunecat din evul mediu. Poate doar fisele clinice ale diverselor isterii tratate prin centre de specialitate sa mai aiba ceva elemente in comun cu dezlantuirea irationala a unor personaje.

Cand varf de lance al aparatorilor trupului neinsufletit al lui Sergiu Nicolaescu ajung sa fie Corneliu Vadim Tudor si Gigi Becali, cand doar vocile lor sparg timpanele de pe mai toate posturile de televiziune, acompaniate de spirite care nu vor decat sa toarne si mai mult gaz pe focul iadului ce se pregateste sa-l inghita pe fostul regizor, ce-i mai ramane ratiunii sa spuna?

Destinul lui Sergiu Nicolaescu s-a topit pentru cateva zile in cenusa care i-a sigilat o viata si mai controversata. Dar asa cum foarte putine voci au fost in stare sa-i analizeze lucid si fara prea multe emotii opera si viata, fie separat, fie impreuna, asa cum si mai putini au gasit de cuviinta sa faca distinctia intre judecata mor