Sunt fericita posesoare a unei pasiuni „bolnave” pentru literatura autobiografică, şi asta de peste un deceniu. Nimic nu mă fascinează mai mult ca lectura dintr-un jurnal intim. Pentru că e genul literar, dacă poate fi numit astfel, căci încă nu-i este nimănui clar, cel mai apropiat de viaţă. E o senzaţie teribilă să descoperi din ce durere anume s-a născut ideea grandioasă citită într-o carte, din ce întâmplare reală a izbucnit izvorul unei imaginaţii fabuloase dintr-o altă carte, din ce viteză a sângelui a ţâşnit o credinţă împrăştiată pe zeci de pagini etc. E ca şi când prin operă aş primi numai jumătate de om şi recuperarea fragmentară a vieţii lui m-ar provoca să întrezăresc măcar întregul acestuia. Dar tot parcurgând zeci şi zeci de jurnale, mi s-a părut trist că viaţa se potoleşte cu înaintarea în vârstă a autorului, că se retrage carnea, iar sângele curge mai fără grabă. La început, pierderea aceasta de vitalitate mă îngrozea. Devoram pagină după pagină până când îmi dădeam seama că de fapt nu mai devoram, mâncam încet sau chiar mă săturasem şi nu voiam să recunosc. De una singură sau cu ajutorul altor lecturi, am reuşit uşor, uşor să accept că într-un fel e firesc să se întâmple aşa. Jankélévitch mă „consola” şi el că îmbătrânirea e o renunţare la viaţă treptată, printr-un proces biologic înainte de orice. Dar sunt şi excepţii. Mă gândesc la scriitoarea Nora Iuga, că tot a fost sărbătorita zilei de ieri, cu care prilej i-am răsfoit din nou jurnalele. Sunt însemnări recente, cu impresii recente, e o autoare trecută uşor de 80 de ani, dar atât de vie, de jucăuşă, de spontană, că îţi spui: uite că se poate, uite că biologia nu e totul! Pe ea o indispune nu apropierea de moarte, o spaimă pe care o crede mult mai teribilă în tinereţe, ci pierderea parţială a memoriei, „tocirea” creierului, uitarea. Şi nu uită să amintească de „câştigul” bătrâneţii: o mai mare înc