Concert de Anul Nou la Filarmonica din Viena: nu știu dacă doamnele au purtat bijuteriile de anul trecut, dar, în pofida strălucirii de suprafață, se pot desluși ceva semne ale crizei – de la economicoasele aranjamente florale (cândva luxuriante) și „subțirimea” momentelor coregrafice, până la lipsa de nerv a interpretării „Marșului lui Radetzki”, toate sugerând un déjà vu ceva mai ostenit. De remarcat însă faptul că programul a cuprins și piese cvasinecunoscute. Nu formidabile, dar, oricum, demne de adus în atenția generală. De altfel, bogatul „tezaur Joseph Strauss” înmănunchiază circa 300 de compoziții – iată, parte din ele, scoase la lumină.

Și românul Ion Ivanovici a compus peste 350 de valsuri, polci, cadriluri, marșuri. Nu le mai cântă nimeni – ne mulțumim cu „Valurile Dunării” și-atât (piesă care, în repetate rânduri, a fost atribuită lui Strauss-fiul!). Oare ce s-ar fi întâmplat dacă familia Strauss se năștea în România? Critica noastră elitistă ar fi strâmbat din nas: piese de dans, marșuri? Astea să le cânte orchestrele și fanfarele din parcuri, când se plimbă răcanii în permisie și servitoarele învoite. Noi rămânem cu ochii pe „Oedip” – operă care, iertată fie-mi franchețea, n-a ținut afișul nicăieri în lume, chiar când regia o semna Andrei Șerban. Dar, desigur, una-i una, alta-i alta, poate-i prea devreme pentru „Oedip”. Oricum, imposibil de imaginat, la noi, un concert-festival „di granda” dedicat lui Ivanovici, așa cum vienezii procedează de atâția ani cu muzica celor doi Strauss. Cât despre cercetarea și valorificarea restului de 349 de compoziții, între care serenade, romanțe, piese în stil popular, cine și de ce s-o facă?

„Valurile Dunării” a fost și este mai prețuit în străinătate decât acasă. Cum (probabil) se știe, la marea Expozilie Universală de la Paris (1889), exigentul concurs de creație muzicală (cu 117 competitori din toată