Dispariţia pământească a lui Sergiu Nicolaescu a provocat discuţii sterile. Era un moment, deloc proprice ce-i drept, de dezbateri asupra destinului cultural al cinematografiei, a despărţirii propagandei de documentarul istoric. Toate s-au sfârşit într-o bălăcăreală lamentabilă, balcanică - ca să nu-i spun de-a dreptul orientală - despre creştinism, incinerare şi înhumare!

Niciun creştin sănătos la cap nu poate să nu ţină cont de decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din 5 iulie 2012, care hotărăşte că practica incinerării morţilor este necreştină. De fapt, decizia e o repetiţie a celor din 15 iunie 1928 şi 20 februarie 1933. Discuţia privind incinerarea sau înhumarea este însă mult mai delicată, dar ea a fost vulgarizată de tot felul de pseudo-cunoscători, cel mai strident fiind Dan Ciachir.

Discuţia e de fond, iar în decizie scrie negru pe alb că: „Există şi situaţii în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie). În astfel de situaţii, chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, slujba ce se va săvârşi la depunerea urnelor funerare în cripte ar putea fi doar slujba Trisaghionului cu pomenire individual”.

Da, prin iconomie pronia cerească lucrează.

De ce sunt veneraţi ca sfinţi oameni care au pierit în flăcări sau în mări? Dacă sunt îngropat în gheaţă, în Antarctica sau în nisip în Sahara, înseamnă că îmi pierd automat dreptul la mântuire? Îngroş în mod special tuşa pentru ca cititorii să înţeleagă că Dumnezeu nu este automat un cod de reguli, un bătrânel optuz sau un rigorist fanatic. Asta nu-i ortodoxie, cel puţin, cea explicată de Ciachir&Co. Dumne