David Ferrer e un tip care are toate calitățile din lume. O persoană absolut fantastică, un sportiv și un om de mare calitate, de la care are oricine ceva de învățat. Inclusiv că știe să accepte și să primească bărbătește o înfrângere atunci când ea e indiscutabilă.

E greu să-i faci lui David un portret, uman și sportiv, mai inspirat decât cel de aici, scris după ce Ferru a reușit cel mai mare succes al carierei, Mastersul de la Paris. Greu de găsit un jucător mai bun în a stoarce mai mult decât e de stors din orice situație. Devotat, muncitor din cale afară și inteligent, răbdător și fascinant de modest, Ferru își va primi, în curând, premiul: va urca pe locul 4 în lume. Contextul – accidentarea lui Nadal – contează mai puțin: Ferrer și-a oferit sieși șansa de a fi în preajmă, ca să profite.

Ceea ce nu poate face Ferru e să facă față unui jucător eminamente de atac, într-o zi de grație. Așa se explică recordul său direct cu Federer (0-14), de exemplu. Iar când întâlnește un jucător de atac în starea unui asasin programat genetic să ucidă, șansele lui Ferrer dispar nevăzute în ceață.

Nikolay Davydenko poate fi, uneori, precum un asasin cu sânge rece. În termeni de tenis, firește. Când e eliberat de grijile exterioare și interioare, rusul are un joc fascinant, dominator, nimicitor. E ceea ce s-a întâmplat azi, la Doha, în semifinale: Davydenko l-a ‘sorbit’ pe Ferrer în două seturi rapide, 6-2, 6-3 într-o oră și un pic, într-o partidă care lasă loc unei singure caracterizări: Playstation.

Dacă, prin absurd, un fan al tenisului a lipsit de pe Pământ în ultimii patru ani și s-a întors exact la meciul ăsta, ar fi zis că viitorul număr 4, actual număr 5, este, fără îndoială, Davydenko, nu Ferrer. Desfășurarea ostilităților n-a lăsat loc de alte interpretări. În fapt, Davy a fost și el în acea zonă rarefiată a clasamentului, ba chiar pe 3, în n