Augustul august nu este atât un joc de cuvinte, cât probabil cea mai exactă caracterizare a lunii vacanţelor petrecute, chiar şi pentru câteva zile, la Roma. Nu căldura îi duce pe alte meleaguri pe locuitori, ci le ferie, concediile, şi nu căldura îi copleşeşte pe călători, pe zecile de mii de oaspeţi ai oraşului din toate părţile pământului, ci aerul său de nobleţe, somptuozitatea sa prietenoasă.

De altfel, chiar dacă în august termometrele înregistrează cele mai ridicate temperaturi, cişmelele la tot pasul, parcurile întinse, verdeaţa, iedera care manşonează clădirile, muşcatele care dublează grilajul balcoanelor şi mai ales pieţele cu vestitele lor fântâni-opere de artă, o fixează în peisaj ca pe un pandant al vestigiilor, ca pe ceva venind din interiorul lor, înrudind-o cu însăşi căldura vieţii şi înlesnind apropierile. Pentru că, deşi există între benzile de circulaţie ale unui oraş modern, deşi se învecinează cu edificii ale secolului XXI, deşi beneficiază într-un fel sau altul de sursele, tehnicile şi ştiinţele lui, vestigiile Romei antice, cu toate urmele lăsate de tragediile cărora le-au supravieţuit, cu toate rănile timpului care a trecut, continuă să intimideze şi să impună. Prin faimă, prin număr, prin ceea ce pot să ne spună, prin grija şi consideraţia cu care le tratează romanii şi Roma, prin respectul care dintotdeauna generează respect, prin faptul că se mândresc cu ele. Prezenţă augustă în orice vreme, în augustul celui mai mare aflux uman din capitala Italiei, ele strălucesc în soare poleite de fiecare privire admirativă: Roma antică a Romei de azi se simte, ca şi odinioară, privită de lumea întreagă, fără pereche pe lume.

Ne aflăm pe un teren de baschet, pe Esquilin, una din cele şapte coline ale Romei, împărţite între privirea aruncată în dreapta, spre Domus Aurea, şi în faţă, spre Colosseum. Prietena noastră, arheologul Valentina