Din păcate nu se pune problema să împart bucuria de a o găzdui pe Laurette cu Sarah. Apartamentul ei e şi mai mic decât al meu şi are doar o cameră. Încep să mă îngrijorez puţin la gândul că Laurette ar avea nevoie de mai mult timp decât am estimat ca să-şi revină, afectându-mi în felul acesta viaţa amoroasă, pentru că, aşa cum v-aţi dat seama, e imposibil să mai aduci vreun mascul acasă atunci când locuieşti cu trei copii. Dacă mă gândesc bine n-am prea avut parte de viaţă amoroasă în ultima vreme… Dar, cine ştie? Cu puradeii ăştia pe cap s-ar putea să ratez ocazia minunată de a-l întâlni pe bărbatul vieţii mele (nici nu mai iau în calcul vreun zeu al sexului fără obligaţii) şi s-au dus vremurile romantice când era suficientă o plimbare în Cişmigiu care să se încheie cu un sărut timid pe obraz la colţul străzii.
Ne-am despărţit cu promisiunea Laurettei că se va gândi la propunerea noastră şi că ne va da de veste imediat ce va lua o hotărâre. Ceea ce s-a întâmplat până la urmă mai repede decât a estimat chiar ea. În aceeaşi seară am primit un telefon disperat. Dan ieşise să cumpere lapte şi scutece fără să-şi ia mobilul, care la un moment dat a început să sune. Laurette s-a grăbit să răspundă, din obişnuinţă, însă i s-a pus un nod în gât în momentul în care şi-a dat seama cine îl caută pe soţul ei. Era chiar persoana în cauză. Laurette n-a avut curajul să-i răspundă, dar m-a sunat pe mine întrebându-mă ce să facă.
- Vin să te iau! i-am spus.
- Şi dacă apare Dan tocmai când îmi fac bagajul?
- Încearcă să te grăbeşti. Ia doar strictul necesar.
- Dar dacă apare totuşi? Nu am puterea să-l înfrunt.
- Şi de ce nu mă rog frumos? Ai dreptul să ceri explicaţii!
- Nu uita că încă n-am avut nicio discuţie despre asta. Sunt doar bănuielile mele. Ce să-i spun? Că mi-a dat de gândit comportamentul lui din ultima vreme? Că i-am umbl
