(poveste seacă) Am câţiva „abonaţi” la emisiunile mele: cum povestesc despre Transilvania, cum ajunge câte o lăcrămaţie la tot felul de instituţii – de la Anti-Discriminare până la CNA. E până la urmă o apucătură democratică – deşi încă îmi bat capul de ce steagul Covasnei a fost interzis, şi cel al Gorjului nu. Şi dacă Gorjul are steag, asta e foarte bine: România rămâne la fel de săracă sau de bogată şi la fel de unitară şi cum vreţi să fie – şi-i fain că aleşii olteni au dreptul să gândească strategii de marketing pentru zona lor.

Lucrurile astea sunt, evident, semi-interzise nouă, celor de peste munţi.

Da’ no, ce-o fost o fost. Mă gândeam că intrarea în Uniunea Europeană ne-a mai şters din grija spăimoasă cu care ne păzim hotarele – asta în timp ce înfulecăm pui din Chile şi dăm banii pe adidaşi chinezeşti. Şi mai presus de toate – în timp ce ar trebui să ne lucrăm pământurile.

Şi ăştia, nefericiţii, „abonaţii”, au ajuns români fără rost. S-a dus frica de unguri, s-a dus şi aia de moşieri, de foştii securişti ni se rupe: cum să mai faci din ţara asta un bau-bau? Sunt de obicei trişti, îi văd uneori pe la nouă dimineaţa cum îşi închină singuri păhăruţu’ de votcă.

Am stat odată de poveşti cu unu’ de-ăsta de mă ura: după două ştampăle timiditatea îi dispăruse cu totul, nevasta îl agasa furioasă că iar n-are din ce plăti curentu’ şi el îi dădea cu marile conspiraţii mondiale: evident, americanii nu doar că n-au fost pe Lună, dar complotează cu Tokeş şi cu mine despre Ardeal. Fata aia de se măritase cu el şi-i făcuse copii musai voia să plătească factura, poate-ar fi vrut şi o vacanţă măcar la Praid - astenicul din faţa mea perora despre cum m-au făcut habsburgii milionar în euro.

I-am spus la un moment dat că mă bucur că-mi face atâtea reclamaţii, ba-i şi mulţumesc pentru atenţia asta. „Într-o zi cineva sigur o să te angajeze şi pe tine” – şi