Nimic nu poate face mai rău a ceea ce suntem şi destinului naţiei noastre decât încrâncenarea întru demolare, oarbă, oribilă şi plină de o ură cumplită.
Un mare imperiu, orice mare imperiu, s-a clădit prin auto-construcţia de eroi pe care, cu grijă, a încercat să-i proiecteze în abstractul eternităţii. Cum au fost ei ca oameni era mai puţin important, puterea imperiului era cea care trebuia salvgardată pentru generaţiile care urmau, cu conştiinţa mereu vie că doar despre acea putere şi despre acei eroi avea să se vprbească în cărţile de istorie. Ce a fost oare mai plin de crime abjecte, luptă cumplită pentru putere, omoruri, trădări, viciu sau nebunie concentrată decât ceeea ce a fost viaţa de fiecare zi a Romei imperiale. Numai că personajele acelei lumi îşi construiau în paralel şi statura istorică, imperiul însuşi îşi crea nemurirea prin crearea imaginii de eroi exemplari.
De mortuis, aut bene aut nihil , despre cei morţi să vorbim fie de bine, fie deloc, ne învaţă zicerea latinească, la fel de departe de noi ca şi orice mare element civilizator de tip imperial. N-am învăţat să ne construim istoria eroică şi cu personaje exemplare, n-am clădit niciodată în piatră ci totdeauna pe nisip şi în grabă, atât de rar monumente şi parcă mereu cu nostalgia bordeiului sau, mai nou, a casei de paiantă.
N-am avut, până la capăt, nici măcar curajul final al dispereţului nimicitor sau gesturilor extreme, nu la noi a prins vreodată tradiţia duelului pentru spălarea onoarei terfelite. Ne-am complăcut în tradiţia fanariotă a bârfei dar şi aceea făcută pe ascuns, căci, nu-i aşa, cine ştie cine te aude...izbucnind însă, curajos şi fără prihană, doar când ştiam precis că adversarul este mort şi nu mai poate răspunde. De-abia atunci mitocanul român devine perfect moral, arată ce ştie şi ce poate, spune ce-a auzit din sursă sigură, demască fără cruţare, îşi bate joc şi
