Trecerea în nefiinţă a maestrului Sergiu Nicolaescu a dezvăluit încă odată că ro­mâ­nul nu poate să nu îşi dea în petic indiferent de ocazie. Unii îl consideră un monstru sacru, alţii un om de nimic iar adolescenţii tâmpiţi de internet ridică din umeri şi spun bancuri în care marele regizor este văzut drept Chuck Norris de România. Şi toate acestea se petrec în direct la ore de maximă audienţă. Iar asta nu este tot. Tămbălăul iscat pe marginea ultimei dorinţe a marelui regizor, şi anume incinerarea aduce în prima linie o argumente pro şi contra unei practici vechi de când lumea. Nu te mai poţi uita la ştiri fără să te agaseze toţi semidocţii care comentează pe marginea subiectului. Unii, precum Jiji Becali par po­gorâţi din filmele despre Evul Mediu ale maestrului şi vorbesc despre osânda veşnică, iar alţii mai materialişti consideră incinerarea un mod de a şterge urmele iar eventualii moştenitori să nu poată ataca în instanţă averea familiei, aşa cum s-a petrecut în cazul lui Adrian Păunescu. Şi-ar mai fi şi nătărăii ce-o dau în New Age şi nici măcar nu ştiu cu ce se mănâncă subiectul.

Din punctul de vedere al Bisericii Orto­doxe lucrurile par foarte simple, cu toate că duhnesc a materialism de la o poştă. În august 2012 Sfântul Sinod al Bisericii Orto­doxe a repus pe tapet o decizie din 1928 prin care celor incineraţi li se refuză slujbele cuvenite pe motiv că această procedură nu respectă canoanele Sfintei Scrip­turi. Privind în urmă, vedem că în 1928 po­pimea scandalizată de deschiderea crematoriului ,,Cenuşa” s-a temut că va rămâne fără muşterii de îngropat, pentru că la fel ca în zilele noastre mafia cimitirelor şi a locurilor de veci funcţiona ireproşabil. Astfel că au lansat o campanie furibundă cu iz pecuniar împotriva celor ce doreau să se încredinţeze după moarte, flăcărilor. La fel ca acum se pomenea de osânda veşnică şi alte poveşti de speriat