Necesitatea unei multimi (crescande) de atarnare fata de un eveniment, cauza, intamplare nu a fost parca niciodata mai acuta ca aceasta din Romania actuala, ma rog, recenta. Vinovat o fi cetateanul nostru, om cu naturelul simtitor.
Sensibil la durerea sau bucuria altora. Atat de miscat, incat a sarit parleazul cumsecadeniei, a reverentei si a fricii de rusinea publica. Curentul pustiitor al dependentei de promiscuitate palmuieste frenetic obrazul candva subtire al unei societati respectabile. A rupt zagazurile minimei decente, iar cel mai recent exemplu este legat de cele petrecute dupa raposarea lui Sergiu Nicolaescu.
Nu reiau arhicunoscutele secvente. Voi veni cu o pilda inversa. La inceputul anilor '70, o familie vecina de pe strada mea suferise o drama. Singurul fiu, un tanar ofiter de aviatie, murise dupa ce avionul militar pe care-l pilotase s-a prabusit, undeva pe langa Ianca.
La funeraliile din jurul casei cu numarul 3, am vazut garda de onoare alcatuita din doua plutoane de soldati, salvele de adio si multa, multa lume. Exceptand comenzile scurte si focurile de arma, totul era incremenit intr-o respectuoasa liniste. Acelui inalt si chipes ostas, oamenii ii ofereau o ultima si fireasca favoare: tacerea. De altfel, marile dureri sunt mute.
In ultimul timp, sa fie vreo 10-12 ani, etaje intregi din blocul populatiei isi exhiba dedesubturile la zvantare. Ca pe un abominabil pavoaz. Tonul a fost dat, daca bine imi amintesc, de procesiunile comemorative ale lui Ceausescu otevizate in extenso. Cu audio maxim si zoom pe masura.
Devenit obicei "semistrabun", ca maine-poimaine palcuri de consecventi suporteri ai epocii de vipla, in care poporul conducea prin alesii numiti intre ei, vor aflui catre tintirimul Ghencea. Fosti militieni avansati in grad de sefi de scara, maistri dulgheri, casiere la Gostat, sortat
