Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar în ultima vreme Ion Iliescu e tot mai trist, deşi, teoretic, ar trebui să aibă doar motive de bucurie: partidul peste care împărăţeşte ca o eminenţă cenuşie a câştigat zdrobitor alegerile, adevăratul lui nepoţel, Victor Ponta, e iarăşi premier, toată omidăraia care a colcăit sub mandatele lui de preşedinte sărac şi cinstit s-a cocoţat iar în pomul puterii şi devorează orice resursă bugetară îi iese-n cale… Şi totuşi, Iliescu e trist. Să vezi cum în jurul tău se face vid, iar tu rămâi nemuritor şi rece trebuie să fie un sentiment cumplit. Ultimul care l-a încercat, din câte ştim, e misticul conte de Saint-Germain, da’ uite că sentimentul se regăseşte şi la liber-cugetători. Şi cum de n-ar fi trist şi posac nea Nelu când vede cum se duc şi se tot duc tovarăşii de drum? S-a dus Bârlădeanu, s-a dus Marţian, s-a dus Dan Iosif, s-a dus Sergiu Nicolaescu, peste vreo câteva decenii se duce şi Năstase, pe urmă pleacă şi Ponta, şi fiul lu’ Năstase, şi fiul lu’ fiul lu’ Năstase… Normal că bătrânul edec se simte tot mai însingurat: ce-o să mai aibă el în comun cu generaţiile viitoare, prin anul 2212 de pildă? O să se mai uite ăia la el când o să le vorbească despre meandrele concretului, într-o lume a viitorului eminamente virtuală, în care toţi vor cunoaşte ce înseamnă meandre, da’ nici dracu’ n-o să mai ştie ce înseamnă concret?

De-aia mâine Ion Iliescu nu va mai merge nicăieri, ci va sta acasă. De pelerinajul la moaştele sale pe care-l întreprind, an de an, toţi şoşonarii drept-credincioşi e sătul ca de capitalism, de parangheliile date de Vanghelie în cinstea lui, aşijderea, de tămâierile lui Ponta şi ale celorlalţi cârlani din fruntea USL nici nu vrea să audă – el nu suportă tămâia încă de mic. Aşa că rămâne acasă şi, ca să nu stea doar cu doamna Nina, o să-l cheme şi pe Oprescu, să-l mai întrebe de sănătate. Fiindcă, dintre toţi cei