Dupa cele intamplate in aceste cateva zile de la moartea regizorului Sergiu Nicolaescu, mai ca iti vine sa crezi ce zice vorba populara: "maica, nu mai este nici de trait, dar nici de murit!".
Nici n-a inchis bine ochii saracul om, ca mass-media a si sarit pe el.Toti isi dadeau cu parerea, care mai de care: unul ca de ce vrea incinerare, altul ca a fost omul de casa al ceausestilor, precum Victor Stanculescu si ca prin filmele lui nu a facut altceva decat propaganda comunista.
Oricum cei mai multi au balansat intre incinerare si inhumare, dar fara sa stie ce presupun acestea. Tind sa cred ca nici raposatul Sergiu Nicolaescu, care chipurile ar fi lasat sa se inteleaga ca doreste sa fie facut cenusa, nu stapanea bine aceste doua fenomene, din moment ce isi pregatise si cavou.
Situatie destul de complicata, din moment ce ambele cuvinte, din punct de vedere tehnic, stau in opozitie. Termenii "inhumare, ingropare si inmormantare", cuvinte sinonime, inseamna depunerea corpurilor celor morti in pamant, lasandu-se descompunerea lor pe seama naturii, adica fara nicio interventie din partea omului, in acest proces natural al dezintegrarii.
Iar problema incinerarii, in opozitie cu inhumarea, este una a carei dezlegare nu-i usoara nici din punct de vedere teoretic si nici practic.
Este perfect adevarat faptul ca de cele doua practici, inmormantarea si incinerarea, se leaga anumite conceptii diferite despre om si demnitatea lui, insa incinerarea mai ridica si o suma de probleme nu numai de ordin juridic, de ordin medico-sanitar, de ordin administrativ etc. dar, mai ales, in ceea ce-i priveste pe crestini, probleme de ordin teologic, bisericesc si moral.
Care a fost prima
Pe de o parte, vechimea sau noutatea unui obicei, sau a unei practici ome nesti, precum si universalitatea sau partialitatea lor
