Rudolf Henke, în „Land und Volk-Leipzig, 1877, în studiul său intitulat „Das Rumanien” (Resbelulu Orientale Illustratu, Graz, 1878) arăta că „românul are peste tot un caracter blând, onest, credincios, prietenos, binefăcător; iubeşte curăţenia, este amabil şi ospitalier cu străinii. Are o minte şi o judecată trează şi o pătrundere ageră. Românul se aclimatizează uşor în ţările străine, îşi iubeşte patria cu un devotament rar întâlnit şi suferă mult de dorul ei. Nu-i lipseşte amorul de patrie, curajul şi bravura, nu-i lipseşte ideea şi perceperea la ordine şi disciplină; este onest şi credincios încât i se poate lăsa spre păstrare orice avere fără de cea mai mică grijă. Se caracterizează, cu deosebire, printr-o inteligenţă foarte înaltă şi printr-o rară capacitate pentru cultură…”

Prinţul Carol, cunoscând poporul ce urma să-l conducă într-o cea mai lungă domnie din istoaria românilor (48 de ani), când a pus piciorul pe pământ românesc (10 mai 1866), primele cuvinte pe care le-a rostit au fost:„Eu sum Romanu”.

Tânărul locotenent din Regimentul 21 Dragoni, care a căpătat o educaţie occidentală aleasă, solidă şi plină de ideile cele mai liberale şi democratice ale acelor timpuri, alături de o mare minte liberală a vremii, Ion Brătianu, s-a aşezat în fruntea unui neam dăruit de Dumnezeu, înscriindu-se pe un parcurs istoric presărat cu fapte istorice nemuritoare. Sub Coroana României s-a câştigat Independenţa, apoi sub aceeaşi Coroană şi cu sprijin liberal s-a înfăptuit România Mare, în acest fel, toate drumurile către lumea civilizată, fiind deschise acestui popor şi acestei ţări minunate.

O gintă latină înzestrată cu ambiţie, caracter frumos, extrem de puternic şi o forţă vitală nepereche, împreună cu un monarh hotărât, de obârşie germană, au dat expresie năzuinţelor cele mai sensibile ale naţiunii – idealul naţional-, ideal ale cărui origini se pier