Aşa după cum spuneam în partea anterioară a acestei sinteze, anul teatral 2012 a fost substanţial marcat de prezenţa marilor regizori din generaţia 80. De la Victor Ioan Frunză la Tompa Gábor (acesta cu o prezenţă ceva mai discretă, cea mai semnificativă creaţie a lui pe meleagurile româneşti fiind Leonida Gem Session), de la Alexandru Dabija la Mihai Măniuţiu.

Lor li s-a alăturat în ultimele zile ale lui 2012 Dragoş Galgoţiu cu Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită de Bertolt Brecht, producţie a Teatrului “Odeon”, spectacol a cărui premieră oficială are loc în acest an şi asupra căruia promit să revin curând. Mihai Măniuţiu Scriam într-o carte de eseuri prilejuite de spectacolele regizate de Mihai Măniuţiu din 1990 încoace (cf. Mihai Măniuţiu - Ipostaze esenţiale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2008) că acesta “şi-a clădit prin ani un concept teatral propriu, bazat pe un solid eşafodaj filosofic, estetic şi moral. El se manifestă prin spectacole ce au ca scop răscolirea conştiinţei spectatorului, fiindcă, indiferent dacă montările purtând această semnătură se slujesc de ceea ce se cheamă texte canonice de literatură dramatică ori de adaptări, ele vorbesc despre confruntarea individului cu destinul propriu, dar şi cu istoria, despre coliziunea cu misterele transcendenţei. Mihai Măniuţiu e mereu deschis înnoirilor stilistice, dar întotdeauna fidel crezului său artistic, în evidenţierea căruia contează pe trăirea dusă la paroxism, pe subtil valorificata plastică a corpului actorului, pe înfăptuirea unor copleşitoare ceremonialuri teatrale”. Ceea ce a înfăptuit regizorul în anul teatral încheiat confirmă, cred, cele scrise de mine în urmă cu patru ani. Activitatea de profesor invitat la o Universitate de teatru din SUA a făcut ca Mihai Măniuţiu să nu realizeze decât trei spectacole anul trecut, toate de mâna întâi, iar condiţia de manager general al Teatrului