Zilele trecute eu l-am văzut pe Sergiu Nicolaescu într-un rol mare, mare de tot; un rol spiritual, unul pe care nu l-a jucat în filmele sale. L-am văzut ca pe un maestru, a cărui misiune asumată a fost aceea de a ne aminti să reflectăm asupra liberului arbitru în existenţa noastră trecătoare şi a destinului sufletului după moarte. Fiindcă acestea au fost dezbaterile ce s-au născut firesc, spontan; ne-am trezit cu toţii puşi în faţa puterii extraordinare a unei decizii, a unei alegeri umane, a cărei consecinţă ar putea avea urmări asupra destinului sufletului său după moarte! Misiunea maestrului a fost îndeplinită; ultimul rol, ultima misiune de viaţă, poate cea mai mare dintre toate, ni se adresează, ne invită la reflecţie, la înţelegere, la alegere şi la asumarea  alegerilor noastre. Să ne luăm lecţia din această “plecare” din lumea formelor fizice a celui pe care am fi vrut, parcă, să-l confiscăm, alegând în locul lui. De fapt, asta arată doar faptul că nu înţelegem noţiunea de alegere liberă, sfântă, dăruită de Dumnezeu fiecărei fiinţe, iar această neînţelegere este adevărata cauză a suferinţei noastre, a coborârii în Iadul judecăţii, al mâniei, al disperării şi al ignoranţei.

Ultimul rol al lui Sergiu Nicolaescu a fost rolul “omului liber”, a celui care decide şi îşi asumă decizia, rolul sufletului liber, care ne atrage atenţia că s-ar putea să avem un destin dincolo de forma noastră fizică. Poate că mulţi dintre noi nu avem timp şi ne displace să reflectăm la nemurirea sufletului, căci cele trecătoare ne captează atenţia şi ne ţin închişi în plasa gândurilor omeneşti. Dar, înainte de asta, noi ne alegem cu suferinţe fără seamăn, ce ne înţeapă şi ne intoxică chiar prin neînţelegerea puterii noastre de a alege, nu doar felul în care să ne prezentăm în faţa morţii, dar – mai ales – ceea ce facem clipă de clipă în timpul vieţii noastre. Incapacitatea de a