Show-ul din Upton Park a început departe de Green Street, undeva în underground-ul londonez. Suporterii cu flacără rebelă în ochi şi-au început spectacolul înca aflându-se în vagoanele metroului împovărat.

Nu i-a trădat atributica unui fan devotat (pe care de altfel nici n-o aveau), ci dispoziţia entuziastă de care erau încărcaţi, glasuri bine drese, tupeul nepăsător si dorinţa de a cânta nestingherit.

Drumul de la staţie până la stadion (cam 400 de metri) era un marş de înaintare pe inamic, pe Liverpool, pe „We will never walk alone“-ul cel vestit, pe Gerrard &Co! Am avut impresia că nu oamenii merg neregulamentar, pe drumul rezervat circulaţiei maşinilor, ci invers...că vehiculele sunt impedimente neînsemnate pentru pietoni. Suporterii păşeau ferm spre visul de altădată, spre templul, spre fortăreaţă, spre împlinire!

Nu puteam să mă bucur din plin de cele vizualizate, nu puteam să urlu, nu puteam să cânt, nu puteam să-mi leg un fular de gât, nu puteam sa mă topesc în gălăgia fanilor, simplu...nu aveam bilet!

M-am întors pe Upton Park în ziua meciului, pentru a simţi atmosfera, nebunia, febra unui meci de Premier League! Totul din cauza că două zile mai devreme pupasem fereastra casei de bilete, din interiorul căreia ieşi un sec „sold out“ ! Aceste cuvinte mă doborâseră şi, totuşi, îmi dădură idei pentru alte meciuri pe care trebuia să le găzduiască Londra. Să nu mă îndepărtez de subiect, întorcându-mă la ziua confruntării, unica mea speranţă de a prinde un loc „sub soare“, erau, desigur, bişniţarii...haos total în faţa stadionului, vectori diferiţi, aceelaşi rezultat! cum spune Sergiu Voloc „unul se-mpinge, altul împunge“!

Cert este un lucru, nu doar în Moldova există neobrăzaţi gata să vândă un tichet la preţ exagerat, şi această nelegiure n-a putut decât să mă bucure! Primul englez era vulpoi bătrân, chiar şi culoarea părului o confi