Despre Efes, alintat de ghiduri drept „una dintre cele mai mari ruine de oraş din lumea occidentală“, se poate scrie în fel şi chip.
Depinde de călătorul care ajunge până aici, pe Coasta de Vest a Turciei, potrivit vechii învăţături: câţi călători, atâtea priviri!
Ca de obicei, înaintea unui drum în străinătate, simt imboldul să văd ce-au scris despre un anume loc înaintaşii mei într-ale notelor de călătorie. Unii au consemnat, loviţi de emoţii culturale, impresiile lor despre metropola de peste 200.000 de locuitori, capitală a Asiei Minore trecute sub stăpânire romană. Alţii au scris, sub semnul credinţei în Christos, despre predicile ţinute de Apostolul Pavel în uriaşul amfiteatru, spre revolta producătorilor şi vânzătorilor de mici statuete ale zeiţei Artemis.
Călătorii atraşi de pitoresc s-au oprit asupra latrinelor, consemnând cu amuzament că bogătaşii îşi trimiteau sclavii înainte, ca să le încălzească marmura pe care ei urmau să-şi aşeze preţiosul fund, iar cei cu pretenţii de oameni de cultură, despre Biblioteca lui Celsius. Dintre călători, nu puteau lipsi publiciştii, interesaţi, prin profesie, de felul în care se administrează azi un asemenea loc faimos. Drept urmare, am citit şi însemnări critice despre vânzătorii de fleacuri, a căror agresivitate faţă de potenţialii clienţi face din intrarea în muzeul Efes o aventură mai înfricoşătoare decât pătrunderea unui creştin într-un templu roman.
După ce-am fost şi eu la Efes, n-am putut să nu observ că nu s-a scris despre locuitoarele de azi ale oraşului, concurentele bravilor romani de pe vremuri: mâţele!
În Efes se poate intra prin două locuri. Prin poarta de sus şi prin poarta de jos. După ce-ai trecut de dispozitivele care-ţi spun în turceşte, „Treceţi!“ şi, în nici un caz, „Hai, sictir!“, cum ai crede, te pomeneşti asaltat de o legiune de mâţe. Dacă te opre
