Există un drum al sclavilor infinitezimali încrustat în poezia actuală / Din interior vin cei învinşi, / Negri de smoală.
Există un drum al sclavilor infinitezimali încrustat în poezia actuală.
Din interior vin cei învinşi,
Negri de smoală.
Au conştiinţa întreagă. Se clatină,
Emanaţii li se scurg pe femure. Şi-au depăşit limitele.
Au fost modeşti, simpli, în pielea goală cu ei înşişi,
Au judecăţi optimiste asupra trupului murdar, potrivite cu o civilizaţie a gunoiului.
Vin împovăraţi de păcate, îngrămădiţi ca vitele spre lumea noastră nouă.
În marea depresiune a zilei ţâşneşte gândul morţii proaspăt când ei au iar reverii.
Unii au înnebunit.
Au urlat zi şi noapte.
Şi-au smuls carnea feţei, părul. Dinţii sărăciei,
Sâsâie înăuntru, în afară, împotriva dublei lor dureri.
În garsoniere sărăcăcioase persistă vorbele călduţe ale câte unei îndoieli moderniste legate de limbaj,
Uneori câte un sex micuţ înfipt în carne, cu picioare ţepene, slabe,
trezeşte promisiuni ale tinereţii, revoluţionare.
Gândul morţii, straniu, nu-şi pierde frumuseţea aşa.
Au băut vapoare de pastile roz, albastre, mov, ca să-şi rămână fideli.
Singuri,
Îşi vând vorbele ciudate despre om şi moarte la femei, soţie sau copii.
Sunt paralizaţi de realitate. Ca şi poezia lor,
Îşi trag sevele din lucruri de nimic.
Urmează conversaţiile imaginare ale terapiei în limbajul zilei, fără tabuuri.
Sunt de nerecunoscut. Halucinant.
Renasc. În jur,
Rude, mame, bunici sau chiar figuri epocale ale împăciuitorului realism.
Oare cum au pătruns în cercul lor strâmt numai ei?Acolo e-o nebunie!
Aceşti poeţi intră în lume nestingheriţi, cu cărticele în mâini, calmi,
Nu-şi dezvăluie încă nici compasiunea,
Nici furia.
Vor cu totul
