Nevoia unora dintre oameni de a fi diferiţi chiar şi după ce s-au stins din viaţă se reflectă şi în preferinţele privind înmormântarea, pe care şi le exprimă încă din timpul vieţii: unii preferă o îngropare atipică (în sicrie deosebite, îmbrăcaţi în anumite haine, fanfară la groapă etc.), alţii apelează la “ardere” (incinerare) şi împrăştierea cenuşii după moarte.
Se pare că obiceiul îngropării a luat fiinţă în Epoca de Piatră. Nu s-a aflat dacă a venit ca o metodă de siguranţă sau din motive de sănătate dar, conform opiniei unor arheologi care au găsit un mormânt vechi de cel puţin 350.000 de ani, pe teritoriul actualei Spanii, oamenii din acea perioadă aveau o concepţie despre viaţa de apoi, considerând că mortul va avea nevoie de obiectele sale şi acolo; sau poate că, pur şi simplu, în concepţia lor, Raiul era neterminat.
SERGIU NICOLAESCU, ULTIMUL MISTER. Unii nu cred că regizorul era în sicriu. De la crematoriu NU A IEŞIT FUM!
Există afirmaţii care spun că practica înhumării este mai veche şi mai răspândită decât incinerarea, dar dovezile pe care se bazează ţin tocmai de ceea ce arheologii ar putea să găsească, ori dacă un cadavru este ars, multe din elementele care s-ar prezerva în pământ pentru a fi descoperite sunt pierdute.
Să ajungă la tatăl său Zeus în chip de foc
Cercetările arheologice, pentru timpurile preistorice, în urma săpăturilor făcute în Spy, Predmost (Moravia), Cromagnon, Langerie-Basse, Aurignac, Manthon, Chapelle-aux-Saints (Franţa) şi în alte locuri arată practicarea înhumării încă din era paleolitică, dar acestea se bazează pe scheletele descoperite. Cele mai vechi înregistrări ale incinerării, care pot fi documentate, apar în era neolitică, cum rezultă din cercetarile dolmenurilor (pietrelor funerare) din Finistere (Portugalia), fiind în uz apoi de-a lungul întregii ere de bronz. Totuşi acest lucru nu ex
