Nu, nu cred că presa are obligaţii educative. Nu cred, însă, nici că are dreptul să stimuleze deliberat ignoranţa, prostia şi bigotismul, să cultive confuzii şi să genereze premeditat scandal. Or, exact asta s-a întâmplat, din păcate, săptămâna trecută.

Sergiu Nicolaescu a avut ghinionul să moară la început de an, când televiziunile de ştiri trăiesc din retrospective, cronici rutiere şi prognoze meteo. Într-o periodă aridă în evenimente, trecerea sa la cele veşnice a devenit mană cerească pentru producătorii disperaţi după un “breaking news” mai acătării (că, de Revelionul ăsta, nici măcar producţia de indigestii nu a mai fost ce era odată). Era, aşadar, natural ca dispariţia celebrului regizor să devină subiectul numărul unu al actualităţii. Mă aşteptam să-i fie comentată filmografia şi analizată biografia – pendulând, ca de obicei, între omagiu şi contestare. Ce s-a întâmplat, însă, nu are nimic de-a face cu memoria răposatului, cu interesul public şi, cu siguranţă, nici cu jurnalismul.

Timp de câteva zile, am văzut la televizor o Românie delirantă. Oameni huiduind un cortegiu funerar, cetăţeni indignţi că nu li se arată mortul, trecători criticând vestimentaţia văduvei. Am auzit că romii din Gorj se opun incinerării. Alţi “admiratori” ai regizorului i-ar fi cerut chiar premierului să intervină şi să o oprească, pe motiv de neconformitate cu dogma ortodoxă. Asta, desigur, după ce BOR s-a băgat în seamă, rugând public familia îndoliată să nesocotească ultima dorinţă a răposatului şi să-l îngroape “creştineşte”.

În mod evident, nici BOR, nici romii din Gorj, nici Ion Iliescu sau vecina Gherghina nu aveau a-şi da cu părerea în această chestiune eminamente privată. Cineva, însă, le-a cerut opinia. O armată de “reporteri” a pornit la vânătoare de senzaţional, zgândărind subiectul, să nu se stingă prematur galbenul din burtiere. “Ce crede