M-a tulburat foarte tare moartea lui Sergiu Nicolaescu. Nu pentru că aş fi fost vreun fan înfocat al maestrului, ci pentru că sînt un mare admirator al meu, persoană pe care o iubesc ca şi cum ar fi vorba de propria persoană, lucru care întîmplător e şi adevărat. M-a indispus pentru că am aflat că dintr-o greşeală stupidă, dintr-o neglijenţă sau o ambiţie puerilă, cum a fost ultima dorinţă a răposatului de a fi incinerat, poţi să strici o relaţie perfect valabilă cu Cel de sus, ca să nu mai zicem că ţi-ai dat foc definitiv la valiză în relaţia cu reprezentaţa Sa de aici, Biserica Ortodoxă Română.

Practic, nu mi-a fost niciodată mai frică să mor ca pînă acum. La naiba, dacă stau bine să mă gîndesc nici nu m-am gîndit vreodată pînă acum serios că aş putea să mor, cu atît mai puţin că aş putea să mor greşit. Pentru că, dacă există moduri greşite de a fi împachetat după moarte, sigur există şi moduri greşite de a muri, nu? Ok, dacă mori obişnuit, ajungi în rai, în iad, sau pe insula aia mişto unde joacă table Ceauşescu, Elvis şi 2Pac, dar ce se întîmplă dacă mori greşit, într-un mod pe care Biserica Ortodoxă Română nu-l recunoaşte drept un mod creştineşte de a muri? Ce se întîmplă atunci? Eşti trimis să lucrezi într-un call-center pentru toată eternitatea? Un heruvim vine şi te roagă să-i predai insigna şi pistolul? Şi dacă tot veni vorba, care sînt modurile corecte de a muri şi care sînt cele greşite? Înţeleg că e barbar să fii incinerat pentru că e mult mai reconfortant şi mai comod pentru toţi cei rămaşi în viaţă să ştie că eşti bine sub pămînt, cu o cîrtiţă care îţi sapă prin ficat, decît să-şi imagineze că vîntul ţi-a zburat cenuşa în decolteul unei jucătoare de volei din Suedia, sau că te odihneşti într-o bombonieră deasupra unui şemineu. Dar ce se întîmplă cu miile de nefericiţi care mor anual arşi în incendii? E creştineşte să mori aşa, sau practic