Impresia iniţială, la lectura volumului Măştile lui M.I., era că dialogul dintre Gabriel Liiceanu şi M. Ivănescu e unul imposibil.

Critica, de altfel, a subliniat (cu o mică satisfacţie) diferenţa de cod dintre cei doi. Unul este şi rămîne poet, aşa cum celălalt este şi rămîne filozof. Prin urmare, ar fi fost vorba mai degrabă de un volum decît de o carte; de o întreprindere editorială, iar nu de un act cultural. Un tînăr şi promiţător cronicar al revistei Cultura, Alex. Goldiş, l-a comparat cu un şacal pe filozoful care a mers la căpătîiul poetului orb; semn că absolut totul este în regulă, la noi. Receptarea cărţilor importante se dovedeşte uneori mai anevoioasă decît cărţile însele, iar asemenea trimiteri în zoologic au, cel mai adesea, efect de bumerang.

Privind lucrurile într-un mod obiectiv şi fără derapaje pamfletare, vei admite că dialogul „imposibil” te-a prins încă de la primele pagini şi te-a ţinut într-o priză poetic-existenţială pînă la sfîrşit. Acesta este meritul lui Liiceanu: nu doar editorul cărţii, ci şi intelectualul care a ştiut să intre într-un rol neconvenabil, pentru a lumina – nu a umbri – o personalitate creatoare de primă mărime. Scriitorii mari sînt retractili, mefienţi, suspicioşi, ironici cu cei apropiaţi, bîrfitori la modul necruţător, lansaţi pe o spirală egocentrică, fie ea paranoică ori sadomasochistă. M. Ivănescu ilustrează a doua categorie şi împinge autoderiziunea pînă la o extremă insuportabilă interlocutorului şi cititorului.

Poetul se neagă cu voluptate şi te obligă să treci examenul de capacitate critică, întrucît autoironia lui include concurenţii reali şi pe cei supralicitaţi în ceauşism, situaţiile tragice şi pe cele doar jalnice, contextele „serioase” (cu ghilimele) şi cele comice (fără). Cititorul atent le va discerne. Dacă moartea soţiei este narată într-un stil alb, absolut impresionant, urmărirea