Am scris de mai multe ori despre Răzvan Petrescu. Ultima dată, pe LiterNet, unde scriitorul mi-a răspuns fabulos la nişte întrebări de tot simple, iar eu i-am făcut un portret biobibliografic. Portretul e aşa...
Răzvan Petrescu e un român atipic. Nu întîrzie niciodată. Respectă termenele (chiar şi autorităţile, ar ricana el). Îşi ţine cuvîntul dat. Nu se bate cu pumnul în piept şi nu vorbeşte, de dimineaţa pînă seara, despre ţărişoară. Vorbeşte, strict, despre ce cunoaşte. Și cunoaşte literatură şi muzică, film şi teatru, arte plastice şi tenis ca puţini alţi scriitori români...
Asta se vede şi din scrisul lui, care musteşte de aluzii, sugestii, referinţe culturale; şi care, în chipul cel mai firesc, îşi feliază cititorii. Unora le place, fără să înţeleagă. Altora le place, înţelegînd. O pagină din Răzvan Petrescu este o secţiune transversală prin viaţă şi prin artă: iar prozatorul, aparent jucîndu-se cu cuvintele, transformă viaţa în literatură şi dă scenelor literare febrilitate şi tensiune vitală.
Mă întorc la ideea că, român atipic fiind, prozatorul nostru, ca ins social, respectă toate termenele şi toate regulile. Pentru acest „conformism“ datorat celor şapte ani de-acasă, el se revanşează în ficţiune. Într-o proză de Răzvan Petrescu, nu mai există nici o regulă, în afara celei de expresivitate. Autorul face dintr-o frază, din aproape fiecare frază, un teren mobil, expansiv; o platformă de experimente prozastice; o pistă de decolare în absurdul cotidian.
Citindu-l, nu-ţi vine să crezi că poate exista atîta libertate de gîndire şi de expresie într-un alineat. Sînt o grămadă de scriitori care îşi bat joc de cuvinte, folosindu-le lălîu şi impropriu sau la modul expandat. Maniac al cuvîntului, perfecţionist al nuanţei, Răzvan Petrescu dă fiecărei silabe un cadru de necesitate artistică. Nimic în plus. Nimic în minus.
