Poporul român este cunoscut ca răbdător până la Dumnezeu şi o palmă mai sus. Întocmai ca mămăliga, că nu degeaba ni se mai spune şi mămăligari. Dar, de asemenea, tot ca mămăliga, românii au momente când răbufnesc şi dau în clocot. Aşa au apărut momentele istorice şi eroii neamului, dar şi secolele de căciuleală. Aşa am suferit în cei 40 de ani de comunism, dar aşa a apărut şi Revoluţia din Decembrie.

Un astfel de moment, dar la scară mai mică, a părut să fie şi mişcarea populară din iarna trecută, izbucnită în urma demiterii lui Raed Arafat, dar răspândită pe tot cuprinsul ţării şi continuată chiar şi după ce „obiectul muncii”, adică situaţia doctorului Arafat, n-a mai fost de actualitate. Şi atunci s-a încercat încadrarea mişcării respective în istorica definiţie a mămăligii româneşti.

Acesta este cadrul istoric, dar istoria o fac tot oamenii. Şi, înclin să cred că unii oameni la care mă refer au lucrat nu pentru principiul mămăligii, ci pentru cel al interesului de grup.

Acum, la un an de la „insurecţia zăpezii”, totul pare sub omăt. Nu vedem niciun fel de proteste, nici la nivel naţional, nici la nivel judeţean. Viaţa ne e mai bună? Nu cred, deşi „duşmanii neamului” nu mai sunt la guvernare de când s-a lansat colecţia de primăvară-vară a politicii româneşti. Taxa auto – unul dintre punctele tari are „insurecţiei zăpezii” – a revenit, taxele şi impozitele locale cresc (vrem, nu vrem), ne pasc şi alte scumpiri, iar promisiunile electorale şi-au păstrat întocmai definiţia de… promisiuni electorale.

În aceste condiţii, tăcerea protestatarilor de acum un an, o tăcere deplină, nu îşi mai are reper în istoria românilor, în acea componentă de… mămăligă. Unde e ambiţul de acum un an? Unde sunt nemulţumirile? Oare „Jos Băsescu” nu mai e suficient?

Personal, afirm şi susţin că 2013 este un an greu. Mai greu decât ar fi fost 2012, dacă acest