Un roman de moravuri, aşa aş caracteriza cartea lui Dumitru Dănăila „Robul zarului”, al cărei titlu este, practic, o găselniţă de marketing, căci eroul Cosmin Zisu, zis Tinică - de la Martinică, o poreclă insuficient de grăitoare pentru a-i descrie forţa fizică, de muntean din Gura Teghii -, este orice numai un ins care se lasă în mâna hazardului nu. Că, de mic, îi plăcea să „consulte zarurile” înainte de a lua decizii în ceea ce priveşte viitorul, aceasta este o altă poveste, deloc extravagantă, atât timp cât horoscopul şi prezicătorii umplu, şi acum, ecranele televiziunilor.

Orfan de ambii părinţi, „adoptat” de un unchi cu serviciul la Buzău şi cu o căsnicie umbrită doar de lipsa unui copil, Cosmin Zisu îşi construieşte, pas cu pas, o carieră profesională care nu are cu nimic de-a face cu hazardul, ci doar cu munca, insistenţa şi talentul nativ pentru inginerie, inclusiv pentru cea aplicată.

În ceea ce priveşte viaţa sentimentală, după ce o pierde, fizic, pe fata pe care a deschis ochii ca adolescent – prin banala mutare a acesteia cu părinţii la Braşov – eroul nostru „se lasă agăţat” de frumuseţea cartierului, care pusese demult ochii pe el. În fond o partidă bună - arătoasă, deşteaptă şi bine situată material - care, însă, îl părăseşte în primul an de facultate pentru un pictor depravat căruia îi servise drept model, se reîntoarce cu coada între picioare la „balul de absolvire” a facultăţii, îi devine soţie, dar recidivează în anii democraţiei originale şi-l părăseşte pentru un îmbogăţit postrevoluţionar. Tinică îşi revine, însă, precum boxerul din pumni, şi-şi regăseşte prima iubire, devenită medic la Braşov, cu care, între timp, într-o delegaţie în oraşul de sub Tâmpa – cât încă era căsătorit cu „trădătoarea” -, consumase şi apropierea fizică.

Un roman de moravuri, spuneam, de la care m-aş fi aşteptat, însă, să citesc, de exemplu, un pas