A scrie despre un fost prieten, după ce ai aflat de trecerea sa dincolo de realitatea ştiută, rămâne o probă aproape imposibilă. Zic aceste vorbe gândindu-mă la cel care a fost Alexei Rudeanu, scriitor şi ziarist de excepţie despre care nu pot scrie acum decât la timpul trecut.

E nevoie să precizeze că existenţa lui, în parte, desigur, se leagă de Suceava şi de ziarul acesta, deşi rădăcinile sale native se află în altă parte, mai exact în Basarabia (de ieri). Mi-e greu să definesc felul lui de a fi şi de a privi realitatea; poate şi pentru că existenţa sa a fost atât de ciudată şi contorsionată. Şi aceasta din nevoia de controversă, de care Alexei Rudeanu n-a dus niciodată lipsă. Tocmai de aceea cred că din acest joc (al aparenţelor şi nu numai) se năşteau şi prozele sale.

Cărţile lui sunt de fapt, ori se vor a fi, mărturii despre sine şi deopotrivă despre contemporanii săi. De altfel personajele sale domină prin implicare suprafaţa geografică şi sentimentală a Bucovinei, ancorate fiind în acest fabulos teritoriu nu numai prin descendenţă, dar şi prin comportare.

De reţinut că după debutul cu volumul de povestiri „Exilul pisicilor”, el realizează o suită de cronici „de familie” ce vizau o posibilă frescă epică a Bucovinei („Mansarda colibei”, „Fratele norocos” sau „Ruşinea familiei”).

Adevărul este că scriitorul a iubit plaiurile sucevene, în care şi-a petrecut tinereţea, dorind să le propulseze prin scris într-o impunătoare şi memorabilă monografie literară. Nefinalizată, din păcate. Nu întâmplător în „Dicţionarul general al literaturii române” (editat de Academia Română) se spune că Alexei Rudeanu a avut „capacitatea de a face o diferenţiere între banalul cotidian şi universal”.

Lecţia vieţii, să-i zicem aşa, a intuit-o din timpul activităţii jurnalistice, ceea ce se poate constata urmărindu-i firul narativ al existenţei, din car