De dragul reechilibrării mele emoţionale, scriu aceste rânduri. Reîntâlnirea cu voi mă face tot timpul să fiu mai viu. Pentru mine sărbătorile acestea sunt un prilej de tristeți. Paradoxal însă, reprezintă şi o undă prin care percep aşa, într-un abstract, că mulţi din specia noastră devin pentru o perioadă scurtă, foarte scurtă de timp, mai umani. Îşi amintesc de părinţi, de prieteni, de subordonaţi, trimit mesaje tuturor celor înregistraţi în agenda telefoanelor, devin abordabili, zâmbitori, prietenoşi, chiar filantropi. Îmi pare totul învăluit de un misticism nedescifrabil. Ateul intră în biserică, durul devine blând, recele devine cald, întunericul se face lumină, ura devine dragoste. Omul se apropie miraculos, dar mă tem că inconştient de scopul pentru care a fost creat. Comportamentul lor din această perioadă ne face să simţim mirosul Raiului, fiindcă ce poate fi altceva Raiul, dacă nu Tărâmul pe care nu pot vieţui ura şi răutatea? Pe măsură ce festinul sărbătorilor trece, are loc un proces straniu, oamenii se îndepărtează rapid de poarta acestui Tărâm, iubirea redevine ură, şeful redevine şef, de multe ori brută, tot ce părea frumos şi atât de aproape de împlinire devine urât şi toate acestea doar pentru că majoritatea dintre noi vrea să aibă mai mult decât are, vrea să fie mai mult decât este, vrea să devină ceea ce nu a fost, însă cel mai grav este că se îndepărtează de scopul propriei faceri. Mă obsedează imaginea lui Sergiu Nicolaescu, care în mai puţin de 60 de ore a devenit, dintr-o prezenţă vie, activă, celebră, îndestulată, un abur ce se strecura pe coşul unui crematoriu. Din toate cele ce au fost a rămas doar ceea ce este, un pumn de cenuşă impersonală.
De dragul reechilibrării mele emoţionale, scriu aceste rânduri. Reîntâlnirea cu voi mă face tot timpul să fiu mai viu. Pentru mine sărbătorile acestea sunt un prilej de tristeți. Paradoxal îns
