Cum se instalează un om la putere se schimbă. Nu prea mai e om. Este ministru. Vocabula asta, precum cea veche argheziană ”maestre”, are pare-se ceva magic în ea, ceva demiurgic chiar. Îţi dă impresia şi uneori certitiudinea că poţi schimba destine, oameni, locuri. Şi nu e numai impresia asta, e şi realitatea.
Gândurile acestea mi le-a provocat recent o reacţie, o reacţie a d-lui ministru al transporturilor Relu Fenechiu. Culmea, nu e nimic în legătură cu vreo măsură de optimizare a transporturilor feroviare, repectarea orarului etc , cea mai veche tară a CFR- ului. Sau, o alta privind salubrizarea şi securizarea vagoanelor de transport călători. Nu sunt specialist în asta, dar am o tradiţie de familie. Vin de acolo. Atât bunicul meu matern, cât şi tatăl meu au fost succesiv vreo 60 de ani adunaţi, şefii ”Centrului III vagoane” de la Griviţa şi stiu ce se vorbea acasă, care le erau ofurile, apropo, nici azi rezolvate de cineva.
Dar, amintindu-mi trecutul meu ceferist nu pot uita de pildă că tatăl meu adoptiv, Dumitru Marin-Unu, era şi şeful ”ceareului” pe tot complexul Griviţa, Casa de Ajutor Reciproc, cea care împrumuta omul la greu. Printre clienţii cei mai serioşi ştiu că erau şi cadrele medicale de la Spitalul 2 CFR. Spital cu tradiţie feroviară, ceferistă. Ca şi Spitalul CFR Witting. Ca şi Policlinica din faţa gării. Ca şi policlinica-dinspensar din interiorul Atelierelor ude e acum o parte din ..., sau cea din interiorul ministerului.
Toate acestea erau exclusiv ale ceferiştilor. Am beneficiat de ele o mare parte din viaţă. Aşa cum fii celor ce lucrau la MAI sau la Armată, aveau acces la unităţile lor medicale. Pe scurt, Armata, Poliţia şi Căile Ferate erau cele trei mari armate ale ţării. Nu mai zic de Securitate. Şi aveau dreptul măcar prin tradiţie la unităţile lor sanitare. Şi nu numai.
Tocmai de aceea am rămas perplex când am aflat
