Se pare că, în Franţa, nici Partidul Socialist al dlui Hollande nu mai este, pentru „oamenii de bine”, un adevărat partid de stînga. Vechea patimă galică pentru Uniunea Sovietică a lui Stalin e încă vie, provocator de vie.
De la Romain Rolland (pentru care Iosif Visarionovici era cel mai mare om al timpului său şi al planetei) la Jean Paul Sartre, de la Henri Barbusse la André Malraux, Louis Aragon, Yves Montand (într-o primă fază), sau Alain Badiou, toată floarea literelor şi artelor franceze a sucombat sub puterea de seducţie a marxism-leninismului în versiune sovietică.
Ce altă ţară a mai produs o gazetă atît de nobilă precum L`Humanité, despre care Boris Souvarine spunea că „nu e cu nimic mai prejos de redacţia Pravdei, în josnicie, servilism şi minciună”.
Cele mai fioroase probe ale Gulagului au fost şi sînt sistematic trecute cu vederea, dacă nu direct justificate prin complexe „necesităţi istorice”. S-ar zice că a fi francez de stînga e a fi niţel rus. Rusia înseamnă, desigur „baletele ruseşti”, dar şi Lenin, Kandinsky, dar şi simpaticul Hruşciov, Tolstoi, dar şi şarmantul Putin.
Rusia trăieşte, în continuare, din „gloria” sovietelor şi participă încă, neistovit, la nimbul eroicei lupte a marelui „far” răsăritean pentru fericirea universală. Evident, lumea a evoluat. Globalizarea, relativismele post-moderne, criteriile – mai puţin pompoase – ale societăţii de consum au adus dezbaterea ideologică şi solidaritatea cu Federaţia Rusă la nivele mai…accesibile. A iubi „sufletul” rus, a cînta ode democraţiei moscovite a devenit o gesticulaţie ceva mai zglobie, mai la îndemînă.
Domnul Gérard Depardieu, de pildă, supărat pe impozitele prea mari din ţara sa, a hotărît să ceară cetăţenia rusă. Nu merge pînă acolo, încît să se stabilească în paradisul rusesc. Ca reşedinţă, e mai bună Belgia. Dar o caldă îmbrăţişare cu Putin la Soci şi o scriso
