Ponta își alcătuiește o Constituție proprie, care să-i garanteze o putere lungă și netulburată, lui și apropiaților săi.
Două au fost „pietrele“ în care s-au poticnit Victor Ponta și USL în vara lui 2012: Traian Băsescu, pe de o parte, pe care nu au reușit să-l înlăture, ba mai mult, la finele anului, a trebuit semnat un acord de coabitare cu președintele detestat; Curtea Constituțională, pe de altă parte, care le-a blocat mai multe inițiative, inclusiv a declarat referendumul invalid. Răspunsul a venit acum: schimbăm Constituția, astfel încât, mai întâi, președintele să piardă mult din prerogative; iar apoi Curtea să piardă cel puțin capacitatea de a desființa legi votate cu minimum două treimi din numărul parlamentarilor.
Ce vrea Ponta nu ar trebui să înșele pe nimeni: vrea putere, cât mai multă, cât mai deplină, cât mai neîngrădită. Ironia sorții face ca tot aceleași motive să le fi avut și Ion Iliescu în 1991 și Adrian Năstase în 2003, atunci când au adoptat, respectiv au amendat Constituția actuală, de care acum tânărul și viteazul lor discipol se precipită să scape.
Iliescu voia să dețină controlul asupra statului, dar nu voia să se compromită, dacă guvernul ar face greșeli. Considera, de aceea, necesar să poată trage sforile din umbră, iar prin oameni interpuși (la guvern, în parlament, la CCR, la Înalta Curte, în serviciile de informații) să obțină aproape orice decizie. Îi trebuia deci un semiprezidențialism moderat, pe de o parte; pe de altă parte, o lipsă de constrângere în momente critice, de exemplu, la numirea primului ministru. A fost, prin urmare, o Constituție croită pentru Ion Iliescu.
Adrian Năstase a avut nevoie, pentru intrarea în UE, de câteva precizări suplimentare, mai ales în chestiunile ținând de justiție. În consecință, a stabilit, de exemplu, că deciziile CCR relative la legi sunt, în orice s
