Viața, UE și FMI obligă guvernul de la București care dorea inițial să spună „adio” austerității să adopte totuși un buget numit „disciplinat”, dar care în mod sigur nu este doar pe gustul Domnului Hollande dar și pe gustul Doamnei Merkel. Să ne reamintim că timp de o vară subiectul suspendării președintelui devenise sinonim și cu sfârșitul austerității. Chiar dacă la nivel european familiile politice apar doar în viziunea politicienilor de la periferia continentului, invocarea lor este la București - în absența altor argumente concludente – este mereu o sursă de legitimitate. Rațiunea Domnului Ponta este cât se poate de simplă, precum a declarat sâmbăta trecuta pentru Digi24, că dacă „președintele Franței a ținut la disciplină, nu la austeritate, dați-mi voie să fac și eu la fel”. Am putea chiar crede că prin jocul său de cuvinte adesea plastic ne leagănă cu un „doamne ferește” și căința de s-ar putea chiar înghesui sub capotul Doamnei Merkel. Fanatismul austerității este totodată și o expresie a tensiunii între dreptate socială și legile pieței. Intenția acestei politici de austeritate impuse de Bruxelles este de a scuti statele din centrul Europei de costurile de transfer - oarecum firești într-o uniune care pretinde a fi și una politică - și de a face statele de la periferia Europei atractive doar pentru capitalul mondial.

Acapararea pieței și nu a cetățenilor este unica prioritate a politicii de austeritate, căreia nici socialiștii nu i se mai opun. Adepții fundamentaliști ai acestui mecanism rigid al economiei minimalizează dreptatea socială ca fiind una doar "politică" în sensul unei politici particulariste și atribuie economiei de piață calitățile unui model apolitic și incoruptibil. Ar fi fost de preferat să fi avut o disputa cu UE nu pe seama unui conflict instituțional ci pe seama unei politici bugetare curajoase, îndreptate în primul rând spre e