Alegerile de vineri, 4 ianuarie 2013, din Consiliul Superior al Magistraturii şi contestaţiile vehemente ce i-au urmat au scos la lumina un punct sensibil al independenţei justiţiei, şi anume statutul procurorului.

Înainte de a trece la fondul problemei, permiteţi-mi câteva remarci preliminarii referitoare la controversele născute de votul de vineri din CSM. Ceea ce a lipsit acestor alegeri – în afară de decenţă şi minim bun simţ în comunicare – a fost transparenţa. Iar transparenţa, stimaţi colegi din CSM, nu echivalează cu transmisiunea – şi aceea trunchiata – a spectacolului de prost gust în care s-a transformat şedinţa ce avea ca obiect alegerea conducerii Consiliului, ci însemnă asumarea în avans a candidaturilor si publicarea proiectelor pe care acestea se sprijineau. Am fi avut, în aceste condiţii, o minimă garanţie că alegerea preşedintelui CSM s-a făcut avându-se în vedere calităţile manageriale ale acestuia, rezultate din proiectul asumat, şi nu este rezultatul diverselor jocuri de culise si aranjamente obscure de voturi. Transparenţa nu este o noţiune goală, pe care sa o proclamăm prin discursuri pompoase, ci este pur si simplu “o garanţie împotriva pericolului influenţelor politice.” O spune in mod clar Avizul nr.10 al CCJE privind Consiliile Judiciare. Acest pericol – al influenţelor politice in justiţiei – este un dat, o certitudine in fiecare stat european, un pericol de care justiţia trebuie protejată. Mai mult, justiţie trebuie ferită nu doar de presiunile directe sau indirecte ale politicienilor, ci chiar de existenţa aparenţei unor asemenea influenţe. A reuşit Consiliul Superior al Magistraturii sa asigure acest lucru prin modalitatea în care s-au desfăşurat alegerile? Este suficient să citim titlurile ce au apărut in presă ca să ajungem la o concluzie evidentă. Spre exemplu: “Revolta în justiţie împotriva uneltelor lui Băsescu din CSM !” vs.