Viata libera a satului continua sa fie vertebrata de marile sarbatori si traditii crestine. Regimul tolera aceasta iesire din cadenta oficiala, desi avea grija prin gardienii sai, sa le limiteze impactul. Atunci a fost sa fie copilaria mea. Nu ne alegem nici timpul, nici locul. In anii aceia cenusii, poporul de tarani, caruia ii apartin, indiferent de starile mele ulterioare de agregare sociala, era redus la tacere, prin umilire sistematica, prin saracire, prin cote obligatorii impovaratoare, prin razii, prin procese publice la Caminul Cultural, unde era condamnat cate un biet hot din "avutul obstesc", prin instituirea suspiciunii, prin zvonuri despre grupurile de "banditi" care subminau "oranduirea socialista", prin filme despre maretia sovietica, prin ateism agresiv etc. Acestea sunt ingredientele din care se compune peisajul "oficial" al copilariei mele. Primeam gratuit carti de si despre Marx si Lenin, pe care tata avea grija sa le arunce direct in pod. Tot acolo, bine pitita in unghere, in clipele de curiozitate, mai gaseam cate o poza cu un tanar frumos, despre care aflam ca a fost regele nostru, dar e bine sa uit asta si sa nu spun nimanui. Mama mai pastra o carte religioasa, un foarte pretios gromovnic (numele acesta continua pana astazi sa aiba o aura misterioasa) mostenit de la bunica, in vreme ce tata, pentru a salva "onoarea" familiei si a asigura interfata in relatia cu regimul, tinea la vedere cartile frumos colorate despre "minunile" botanice ale lui Miciurin. Dar ce mai spun toate acestea celor de astazi? Cel mult le poate starni un zambet amar ori o nedumerire. In planul secund, al familiei rurale din acei ani se petreceau insa intamplari demne de "boicotul" istoriei oficiale. Toate intamplarile sunt pur si simplu domestice. Sarbatorile aveau parca menirea sa ne redea echilibrul launtric si libertatea. Ne permiteam bucurii de care altminteri ne temea