Ar fi cazul ca Patriarhia Română să-şi dea în sfîrşit izmenele la întors, căci pe cît de adaptabilă, fîşneaţă şi dezbrăcată de prejudecăţi s-a învrednicit a se mişca în ringul economiei de piaţă, pe atît de împietrită în dogme, rîncejoară şi împiedicată – cînd să se ia de mînă cu Isaia în hora bucuriei, cînd să-i aprobe bubele de origine divină lui Iov şi şalul de mătase Mariei Magdalena.

Aşa se face că-n săptămîna în care, sfidînd istoria, tătucul Putin l-a trecut pe Gérard Depardieu dintr-o lume într-alta oferindu-i cu nonşalanţă cetăţenie rusească, Preafericitul Daniel i-a refuzat lui Sergiu Nicolaescu viza de intrare pe lumea cealaltă.

Noi încă n-am întîlnit în icoane sfinţi cu buzunare adînci ca ale prelaţilor noştri, pentru că sfinţii n-au buzunare, în schimb am văzut martiri prefăcuţi în jeratec, pe care Domnul nu s-a sfiit să-i primească la dreapta Sa, în ciuda faptului că n-au putrezit la doi metri sub ţărînă.

Martir al kitsch-ului cinematografic comunist, la dogoarea căruia s-a perpelit o viaţă întreagă, acceptînd să poarte la prînz şapcă de ilegalist şi la cină cuşma lui Mihai Viteazul, Sergiu Nicolaescu, regizîndu-şi singur ieşirea din scenă, a ales friteuza crematoriului tocmai spre a-şi purifica, prin cenuşă, demnitatea ultragiată de nefericirea de a se fi jucat de mai multe ori de-a nea Nicu şi niciodată de-a locomotiva cu copilul din Dodeskaden.

Scăpată-n lanul nesfîrşit de peliculă, turma şi-a ronţăit pînă la urmă păstorul, astfel că mineriada ortodoxă a mitocanilor cucernici şi a ţoapelor lăcrămoase, care-i revendicau cadavrul huiduindu-i iubita într-un linşaj mediatic demn de Evul Mediu, a arătat lumii întregi că în România nu doar viaţa, ci şi moartea poate fi un kitsch.

Publicat în Cațavencii, nr. 1 (79)/2013

Ar fi cazul ca Patriarhia Română să-şi dea în sfîrşit izmenele la întors, căci pe cît de ad