De fiecare data cand pare ca am atins capatul prabusirii credibilitatii presei romanesti, ca o deprofesionalizare mai crunta nu este posibila, vine cate o dovada a erorii. Se poate.
Cazul Sergiu Nicolaescu a impins presa romaneasca si mai adanc in Infern, dar nici macar nu indraznesc sa spun ca mai rau nu se poate.
Prima care a izbit violent a fost ipocrizia teribila. In timp ce pe ecrane curgeau titluri evlavioase si pline de durere, chiar daca unele la limita umorului negru involuntar, in timp ce invitati cu fete lungi, lacrimi in coltul ochilor si voci tremurande elogiau personalitatea disparutului, e drept in cuvinte cam prea alese pentru a fi cu adevarat sincere, aproape pe nesimtite, a inceput ciuruiala.
Cate iubite a avut? Multe, desigur. Se certa ingrozitor cu nevasta. Cam cati copii nelegitimi o fi avut? De ce-l incinereaza si nu-l ingroapa? De ce sicriul este inchis sa nu vada toata lumea frumusete de mort? De ce nu are presa acces langa sicriu sa se dea in "live-uri" lacrimongene?
Din respect pentru marele disparut desigur, pentru regizorul neamului, pentru omul cu ale carui filme am crescut, sotia lui a fost linsata mediatic temeinic, ajungand treptat de la vaduva indurerata la femeia care ii arde osemintele impotriva vointei lui numai pentru a ascunde probele ADN.
Cum sa nu fie asa cand doamna Nicolaescu a avut tupeul sa someze dintr-un bun inceput presa, prin intermediul unei case de avocatura, la retinere si decenta, adica un fel de a izbi in cap audientele?
Cum sa scape medicii, dusmanii neamului? Daca l-au operat, de ce l-au operat? Daca au asteptat de ce au asteptat? N-a avut dom'le peritonita, a avut cancer! L-au omorat cu zile, in floarea varstei, om in putere cu viitorul in fata. Asa ceva! Huo, malpraxis!
Biserica s-a bagat si ea in vorba, contestand vehement deci