- Cultural - nr. 4 / 8 Ianuarie, 2013 A disparut inca un roman adevarat – Sergiu Nicolaescu, a carui amintire o evoc acum cu mari regrete, dar si cu drag. Era anul 1951 cand, la Galati, se deschidea Institutul Mecanico-Naval al Ministerului Transporturilor, avand doua sectii – Constructii de nave si Exploatare nave si porturi, care cuprindeau cam 150 de studenti. In acel an, eu am reusit, fara loc, la Institutul de Cai Ferate Bucuresti, si am primit o scrisoare de la minister ca ma pot transfera la noul institut deschis la Galati. Asa, dragostea mea pentru locomotive si vagoane s-a transformat in dragoste pentru marinarie civila si militara. In primul an, in catalogul grupei, aveam trei Niculesti si Nicolaiesti, apoi urmam eu, la litera R (Roman Panaite). La plansele salii de desen, trasaj profile nave, il aveam coleg pe tinerelul si dragutul, desi mai mare cu doi ani decat noi, Sergiu Nicolaescu. Era calm, linistit, bun matematician si foarte apreciat de profesorii de geometrie analitica, de geometrie descriptiva si de desen tehnic, acestia oferindu-i doar calificative de foarte bine in carnetul de student. Recunosc ca, in multe desene si proiectari geometrice, il copiam direct pe Sergiu, el avand talentul sa vada proiectarea in spatiu. Din anul doi, Sergiu Nicolaescu s-a transferat si nu am mai stiut nimic de el. In schimb, i-am urmarit filmele, atat ca regizor, cat si ca actor. La agapa de 30 de ani de la absolvire, un alt coleg, Octavian Calotescu, plecat si el la Institutul de Cinematografie si ajuns regizor, ne-a spus ca Sergiu Nicolaescu s-a angajat la Studioul de film Buftea – Bucuresti, ca inginer. Trebuie sa recunosc ca acesta a fost un adevarat titan in meseriile de regizor si de actor si ca ii voi respecta memoria. Era atat de puternic si, totusi, boala l-a invins. Imi amintesc perfect cum arata in tinerete, cand l-am cunoscut: un barbat frumos, cu fata