De când directorii instituţiilor de cultură se cheamă manageri, iar actvitatea şi performanţele lor sunt cuantificate de raportările la aşa-numitul plan de management, prin teatre bântuie din ce în ce mai viforos obsesia cantităţii.

Ea apare încă şi mai apăsat în acele instituţii de spectacole care, în numele descentralizării, au trecut în subordinea autorităţilor locale, fie ele Consilii locale sau Consilii judeţene, şi care pentru evaluările anuale ale aşa-zişilor manageri formează comisii de evaluatori ce numai teoretic au în componenţa lor specialişti, sub respectivul nume apărând şi încasând onorariile cuvenite sortatorilor persoane dintre cele mai ciudate a căror unică specializare indubitabilă e aceea a justei orientări politice. Ei sunt cu puterea. Dar cum puterea se mai schimbă traseismul şi reconversia în funcţie de moment şi de stăpân fac şi ele parte din descrierea evaluatorilor.

Vreau şi eu la Festival !!!!

Printre criteriile de evaluare cantitative nu figurează doar numărul de premiere, numărul de spectatori sau numărul biletelor vândute. Ci şi acela al numărului de prezenţe la festivaluri. Drept pentru care, chiar dacă o anume manifestare de cultură teatrală are, aşa, pentru impresia de onorabilitate şi pentru păstrarea aparenţelor, un selecţioner unic, acesta e dublat, mai voalat, mai pe faţă, de directorul instituţiei organizatoare care suplimentează lista selectaţilor cu aceea a obligaţiilor.

Cine sunt obligaţiile? Alte instituţii surori ce strigă disperate vreau şi eu la festival , care, la rându-le, organizează şi ele festivaluri şi care se vor revanşa negreşit prin servicii similare fiindcă- nu-i aşa?- prietenul la nevoie se cunoaşte iar barterul e frate cu românul. Când respectivul selecţioner mai ţine cât de cât la onoarea sa şi nu doar la onorariu, apar în program două secţiuni- aceea a selectaţilor şi aceea a invitaţil