Cu toţii avem poveştile noastre despre ciocnirea cu instituţiile statului. Eu am una proaspătă şi interesantă, cred, pentru că e destul de reprezentativă pentru modul în care funcţionează statul român în general.
Încerc să-mi fac un nou buletin, la o nouă adresă. De fapt, stau la “noua” adresă de aproape nouă ani, dar, tocmai pentru că e aşa de dificil, nu m-am gîndit să-mi schimb adresa din el pînă cînd nu a expirat.
Pentru cei care stau în chirie, reglementarea (OUG 97/2005, art. 28) oferă trei variante prin care se poate face dovada adresei de domiciliu: a) printr-un titlu locativ (în cazul nostru, contract de închiriere) b) declaraţie de “luare în spaţiu” a găzduitorului şi c) “declaratia pe propria raspundere a solicitantului, insotita de nota de verificare a politistului de ordine publica, prin care se certifica existenta unui imobil, faptul ca solicitantul locuieste efectiv la adresa declarata, pentru persoana fizica ce nu poate prezenta documentele prevazute la lit. a) si b)”.
După cum observăm, legea este nu doar generoasă, ci şi foarte clară. Mai jos de ea, însă, începe haosul. Funcţionarele de la biroul de evidenţa populaţiei sector 6 din str. Virtuţii susţin cu înverşunare că contractul de închiriere singur nu este suficient şi că pe lîngă el e nevoie de declaraţia proprietarului, deşi legea (pe care o au şi la avizier) le contrazice, ca şi prevederea explicită de pe site-ul Direcţiei de Evidenţa Populaţiei Bucureşti (“De asemenea, in situatia in care solicitantul cartii de identitate prezinta un contract de inchiriere incheiat cu proprietarul, in termen de valabilitate si inregistrat la organelle fiscale teritoriale, nu este necesara prezenta proprietarului.”, aici).
Cum contractul de închiriere nu era considerat o probă suficientă, am încercat să recurg la procedura prevăzută la c). Deloc surprinzător, deja, funcţionarele repect
