Într-un interviu cu autorul cărţii Fight Club, Chuck Palahniuk declara ca a scris cartea dintr-o furie teribilă. Convins fiind că furia lui este şi a altora. Transcrierea fidelă în film a cărţii, transmite aceeaşi furie sălbatică în scenele care, prin duritatea lor, te lasă fară replică. Mai mult decat atât, te depersonalizează si te includ in masa diformă a statisticii, cea care iţi reaminteşte că “you are not special. You're not a beautiful and unique snowflake. You're the same decaying organic matter as everything else. We're all part of the same compost heap. We're all singing, all dancing crap of the world.” Ideea cu filmul ăsta este că după 5 minute începi să te simţi vinovat. Vina de a fi acceptat evidenţa înainte să te lupţi cu ea. Vina de-a te comporta ca un vierme care gândeşte liber, care işi exprimă ideile, care face dragoste cu iubita lui, care işi urăşte vecinii, care are la îndemană iluzia de-a se comporta ca şi cum n-ar şti. Realitatea care te relevă ca cifră alatorie in statistica universală trezeşte în tine acel sâmbure amorţit de revoltă şi pentru prima dată iţi vine în minte ideea că impulsul tău personal poate să invingă (chiar şi pentru o secundă) statistica. Problema e că acelaşi film care vrea să te elibereze, te înlănţuie şi mai tare. Tyler îţi dă o speranţă negativă, iţi cere să glorifici impulsul personal negând totul. Orice replică, orice imagine, orice detaliu din film iţi urlă un singur lucru: trebuie să te opui. Poţi să ai satisfacţia propriei reusite abia după ce negaţia şi indiferenţa ta depăsesc performanţa lumii de-a fi indiferentă. Problema e că te trezeşti la sfârşitul filmului dezorientat, secătuit si patruns de o mare, mare singuratate. Totul e dint-o dată greşit: blugii pe care îi porţi, canapeaua pe care stai, televizorul la care te uiţi, cardul, jobul, iubita, cartierul, vecinii, prietenii, oraşul, valorile, greşelile, totu