Recenta ieșire la rampă a purtătorilor de cuvânt mai mult sau mai puțin oficiali ai ierarhiei ortodoxe nu face decât să confirme distanța crescândă dintre rolul pe care BOR și-l arogă în societatea românească și cel pe care ar trebui, cu mai mult folos și mai multă smerenie, să și-l asume.
Începutul de an a debitat cu o polemică pe cât de indiscretă, pe atât de absurdă. Ultima dorință a unei persoane publice - și facem această precizare numai pentru că profilul ei public a fost privit ca o justificare suficientă pentru lansarea discuției - a fost ca, după moartea sa, trupul să fie incinerat. Persoana în cauză nu s-a manifestat niciodată ca traversată de credință, de tremur religios, mai degrabă dimpotrivă. Într-o țară normală, lucrurile ar fi trebuit să rămână aici, iar familia lăsată să procedeze conform testamentului.
În alternanța noastră mioritică, noi suntem, însă, vorba regizorului Cristian Mungiu, dincolo de dealuri, în țara bigotismului, a ignoranței culpabile, a intoleranței fals binevoitoare, a obtuzității. Întotdeauna se nimerește cineva care știe mai bine ce trebuie făcut, ce e bine și ce e rău. De aceea, Biserica Ortodoxă Română a ținut să vorbească neîntrebată. Să intre pe un teritoriu unde nu era invitată; mai rău, să-și justifice intruziunea cu argumente de o calitate îndoielnică. În loc să provoace o dezbatere reală în sânul Bisericii, într-o chestiune extrem de sensibilă (pe care Biserica Catolică a lămurit-o din 1963 deja), BOR a ales să vină cu două seturi de argumente: interpretări dogmatice, bigote și simpliste sau discursuri umflate despre marile valori ale marelui popor român ortodox. Inadecvare, imobilism, incapacitate de adaptare la lumea de azi.
Politica antireligioasă a comuniștilor și în special cea de demolare a bisericilor din vremea național-comunismului ceaușist a provocat după 1990 un va
