Acest text este dedicat relatiei dintre Romania si creierele ei din strainatate in special, respectiv celei dintre Romania si diaspora in general. Este o discutie despre cine curteaza pe cine si despre motivele pentru care este interesul ambilor -tarii si a diasporei sale- sa stranga legaturile. Cand pleci la studii sau la munca in strainatate simti ca viata ta se echimba – de multe ori in bine. Ai sentimentul ca intri intr-un sistem poate mai organizat, daca nu chiar mai competitiv, ca inveti lucruri noi din toate punctele de vedere, ca viitorul e mai luminos. Ai speranta, iar, daca ai rezultate, ai si incredere justificata ca lumea va fi mai buna in ceea ce te priveste. Si alegerea, la final de studii sau slujba, poate fi de mai multe feluri: sa revii in Romania, sau sa ramai, pentru o perioada determinata sau nedeterminata, in strainatate. Fiecare optiune este de respectat, pentru ca fiecare este liber sa isi traiasca viata cum si unde doreste.
De partea cealalta, ai o tara care vede ca din ce in ce mai multi dintre tinerii sai o “parasesc” fie in cautarea unei perfectionari de moment, fie din dorinta unei eliberari de dezamagirile de “acasa”. O tara care are o populatie in scadere, care ar avea nevoie de mai multi oameni competenti (niciodata nu ai suficienti, tot timpul e loc de mai bine) ca principiu economic si functional, dar si de mai multi oameni tineri in sine, din perspectiva demografica. Pentru asta insa, tara trebuie sa ofere daca nu conditii imediate de revenire “la cheie”, macar speranta, una credibila. Daca reuseste sa ofere mediul propice intoarcerii, cu atat mai bine, daca nu, macar ideea unei schimbari in bine si prezenta unei “deschideri”. Practic, diaspora trebuie sa auda -si sa vada, simta- ca Romania e buna pentru ei, ca dezvoltare profesionala si personala; sau, daca nu e pe moment, macar ca merita sa lupte pentru -si sa investeasca
