Vorbim de elită când ar trebui să vorbim în realitate despre elite. Dar vorbim rar şi nu cred că întotdeauna în cei mai perceptivi termeni.

Când deschizi un asemenea subiect în societatea românească intri pe un teren sensibil în care se amestecă atenţia, disponibilitatea, vanitatea, mica gelozie şi, într-o anumită măsură, negaţionismul excesiv. Oricare ar fi situaţia, jocul de a găsi şi defini elitele la noi, sub o formă sau alta, e prea bun, prea perfect, prea rodnic şi prea important pentru a te lăsa descurajat de meschinării sau de fiţe lezate. Să vorbeşti de elite rămâne o exigenţă; raţiunea e dovedită de contrariu: prin a nu gândi în termeni de elită - de vârf, de ascensiune, de superioritate, preeminenţă şi performanţă - România îşi refuză stimulentul evolutiv, catalizator, şi rămâne (vezi Doamne, "umilă şi realistă"...) în grotele în care au vârât-o vătafii bolşevismului şi zglobiile lor progenituri politice de azi.

Întrebările clasice - ‘cine face parte din elite?', ‘cum sunt înţelese ele?' - continuă să fie puse legitim. (De la început trebuie eliminate sumeţenia şi snobismul. Poţi fi exiguu fără aroganţă, poţi fi exclusivist fără ifose, poţi să recunoşti succesul unui terţ fără acreală, ci cu onestitate şi luciditate.) E frumos - dar fără consecinţe imediate în cotidian - să admiţi prin elită acel tip de spirit uman, elaborat, virtuos, dedicat şi conştient, imaginat de Greci şi încercat în practică, la modul civic, de Romani. (Povestea e lungă şi superbă.) Lumea modernă a consacrat totuşi elitele funcţionale: cea de afaceri - antreprenorială, cu apendicele ei de elită managerială, născută din complexitatea actuală a economiilor - şi elita administrativă - formată în marile şcoli (acolo unde ele există), stăpânind gestiunea publică şi dreptul -, lăsând greu plasabile elitele intelectuale, tocmai cele care influenţează fundemental alcătuirea ş