Dacă în fiecare an de după 2009 s-au exprimat speranţe că în cel care vine criza va da înapoi şi economia mondială va reface terenul pierdut, 2013 este primul în care astfel de presupuneri nu s-au mai făcut auzite. Ba, dacă ar fi să luăm în considerare avertismentele doamnei Merkel, cea care “administrează” cea mai puternică economie europeană, va trebui să ne aşteptăm chiar ca lucrurile să se înrăutăţească, datorită evoluţiilor de pe piaţa germană.

Cu ce ne putem lăuda noi, românii, la mai bine de trei ani de la “salvatoarele” măsuri de austeritate concretizate prin cea mai brutală tăiere de salarii efectuată cu binecuvântarea marilor specialişti de la FMI? Cu nimic! Lucrurile nu au mers mai bine, ba din ce în ce mai rău, austeritatea fiind, de fapt, cea care a impulsionat procesul de degradare constantă a vieţii românilor. Orice măsură de austeritate, nedublată de o legislaţie adecvată de stimulare economică are un efect pervers: reducerea cheltuielilor determină reducerea consumului. Reducerea consumului presează asupra reducerii producţiei. Reducerea producţiei generează şomaj şi cheltuieli suplimentare de protecţie socială. Deci, noi, prin măsura revoluţionară cu care se mândresc şi astăzi Băsescu şi Boc, n-am făcut altceva decât să cădem din lac în puţ. Reducerea salariilor bugetarilor – cu nenumărate efecte colaterale – n-a rezolvat în nici un fel problema de fond, mai ales că guvernul Boc a procedat în cel mai mecanicist mod cu putinţă.

Desigur, existau nenumărate inadvertenţe în sistemele de salarizare publică care se derulaseră de capul lor, fără nici un principiu coordonator. Dar tăierea “la procent” a fost cea mai proastă soluţie. În loc să se taie salariile excesiv de mari ale funcţionarilor şi administraţiei din conducerea sistemului public s-au tăiat şi cele mai mici salarii, care au aruncat în mizerie şi sărăcie un important