Dacă e să te iei după ce vezi la televiziunile din Bucureşti, moartea lui Sergiu Nicolaescu e o pleaşcă adevărată. Puţini s-au abţinut de la ridicatul poalelor în cap – majoritatea turmei filmând pe ascuns chiloţăreli de doliu sau storcoşind până la ultima picătură „amintiri” şi controverse.
Orice a fost Sergiu Nicolaescu – dar nu un om la sfârşit.
Mie nu mi-a plăcut niciodată – dar asta nu înseamnă nimic: altora le-a plăcut şi fiecare avem dreptate. Acuma când scriu, pe teveuri merge bandă galbenă şi se arată poze cum regizorul îi pupa mâna lui Vadim Tudor. Alţii stau pe telefoane cu nu ştiu ce bitang – copil din flori – care şi-a amintit că-i sânge din sângele lui Sergiu Nicolaescu.
Îţi vine să ieşi din presă fumegând: ai zice că turme de scormonitori se plimbă printre morminte şi guiţă la microfon de câte ori găsesc câte un femur sau un craniu celebru. Regimente de gaiţe se-mbăloşează, în stânga ecranului vezi imagini din filme celebre, vin tot felul de răspopiţi să ne spună cine-cum pleacă spre iaduri.
Mă gândesc că ăştia care sar acuma peste copârşău n-au crâcnit un cuvinţel în timpul vieţii regizorului: că dacă eşti bărbat nu te lupţi cu morţii. De ce nu l-ai făcut praf şi pulbere când l-ai văzut pupându-i mâna ăluia de la România Mare (dacă zici cumva că n-avea dreptul la opţiuni personale). De ce nu i-ai spus de la obraz atunci, în timpul vieţii sale, că e ăl mai mare manipulator şi că a tăiat picioarele unei noi generaţii de cineaşti? De ce n-au scris că Mihai Viteazu n-a fost niciun mare unificator şi că atunci moldovenii erau moldoveni şi ardelenii ardeleni şi nimic mai mult: nu români – de ce nu au scris asta?
De fapt, rumânii ăştia-s curajoşi doar când se iau la trântă cu morţii. Mai pui un pic de tămâie, chemi ortodoxia să-i beştelească un pic testamentul şi arăţi cu deştu' păcatul incinerării.
S-a intrat în noul an do
