Nu, din nefericire, titlul acestui articol nu este inspirat de romanul cu acelaşi nume al lui Feodor Dostoievski. Mi-am dorit să descopăr în oraşele mari ale României, dar mai ales în Capitală, figuri încărcate de sens hristic precum cea a prinţului Lev Nikolaevici Mîşkin, personajul principal din romanul amintit. Acum am renunţat să mai caut.
Dar „Idiotul“ lui Dostoievski trebuie recitit măcar o dată la cinci ani pentru a înţelege o fărâmă din lumea în care trăim. Cu asta închei necesara precizare legată de titlul materialului pe care-l aveţi dinainte.
Idiotul la care mă refer aici ţine pe loc România, sluţind-o cumplit pe zi ce trece. Îl întâlniţi pe stradă, la semafor, în magazine, în instituţii publice, pe forumurile ziarelor on-line şi la televizor. De altfel, idiotul nostru se înmulţeşte prin intermediul mass-media, fecundând minţi fragede, ţinute în bezna formalismelor unei şcoli ce trage să moară. Idiotul nostru s-a înstăpânit peste o ţară de oameni speriaţi şi chinuiţi de neputinţe, din urma cărora nu mai vine nimeni normal, capabil să-l fugărească.
Idiotul vremurilor pe care le trăim nu poate fi stârpit, se pare, numai cu valori şi bună-cuviinţă. Mârlăniei şi tupeului de puşcărie nu le poţi opune decenţa, stăpânirea de sine şi logica discursului, fără a folosi în prealabil parul şi sudalma. Idiotul de azi bate în retragere când îl plesneşti peste bot fără ezitare.
El, nulitatea, are pretenţia că „te face din vorbe“, că e isteţ şi sarcastic în agramatismul lui, că ştie ceea ce tu nu ştii, că e dibaci şi hâtru. Tu, „fraierul“, nu poţi fi decât o biată musculiţă căzută în plasa lui pentru că nu vei putea niciodată să-l vâri acolo unde-i locul, fără a risca să te compromiţi. Ei bine, dacă pe idiot îl deconspiri direct, fără menajamente şi pudori, ai parte de o surpriză: fuge schelălăind sau încearcă să te convingă de
