Deci: la ce-ar fi bun un proiect naţional? Cum ar fi dacă preşedinte, premier, lideri ai opoziţiei ar ieşi la televizor şi ar anunţa că ţara asta se va reformata fundamental? Că fiecare om de pe aici va fi responsabil de propria bunăstare sau sărăcie şi că statul va reglementa doar egalitatea de şanse? Că identitatea pe termen lung devine o construcţie civilă şi nu o stufoşenie funcţionărească?
Bine – o să spui – şi cum se face asta? Zici: gata cu corupţia – şi corupţia dispare? Zici: hei-rup la şcolile patriei – şi educaţia se reformează?
Răspuns de filolog: dar dacă nu încerci, cu siguranţă nu se schimbă nimic. Şi: ai la îndemână exemplul polonezilor – sau no, dacă ţi se pare intangibil: al albanezilor – cei pe care Forbes îi plasează într-o uimitoare elită mondială a seriozităţii şi perseverenţei. Mai ştiu: o să-mi sară unii în cap că dau Albania drept exemplu: dar ăia micii de care râdeam cu ani în urmă acum tac şi fac şi cam toate rapoartele lumii îi plasează bine peste noi.
De fapt, ce avem acum? O populaţie fără nicio încredere în sine. Români care speră la alte ţări pentru fiii şi fiicele lor. Profesori gârboviţi şi medici umiliţi. Un stat mult prea puternic pentru umerii celor ce plătesc la ghişee. Politicieni fără idei, dar cu remarcabile gureşenii.
De ce? Pentru că nu mai avem, pur şi simplu, amintiri morale. Generaţia interbelică se hrănea din momente istorice: război, unire, fapte de arme. Generaţia părinţilor noştri mai avea în case poze vechi cu bunici sau neamuri care-au îndurat pentru libertate; aveau şi spaima mândră când ascultau Europa Liberă. Până şi Bumbeşti-Livezeniul şi Transfăgăşanul, aşa cum au fost, mai îndreptau un pic mândria colectivă.
Şi din '90 încoace nimeni nu ne-a mai povestit nimic: cel mai mult am aflat despre blugii turceşti şi sucul albastru de la dozator. Părea că nimeni din cei ce înainte făceau coadă
